Era într-un tren, fără să știe încotro se îndrepta. Nu era singură. Era cu cei dragi, îi știa cu ea,în același tren, îi simțea, dar nu-i putea vedea. Ceva o îm- piedica, poate vălul de pe minte, din suflet... Era ca un zid despărțitor al iubirii, care era încă înlăuntrul ființei, bine ascuns. Se temea de cineva, se ascundea cât mai bine, știind că orice sau oricine ar fi, numai bine nu ar putea să-i facă. Visul i-a spus acest lucru și ea trebuia să se salveze, să caute soluția... și... a găsit-o. Trebuia să sară din trenul groazei... Dar ce o reținea? Gândul că ar putea pierde într-o clipă tot ce a clădit din iubire, că tot ce alcătuiește ființa ei, mintea, trupul și sufletul ar putea să dispară. Și încerca cu disperare să iasă din această stare, să nu lase ca sufletul să-i fie strivit în timp ce trupul exista. Și se lupta cu ea însăși, să scape din ghearele păcatului care o chinuiau și își aduna toată puterea în a subția vălul despărțitor țesut din iubire și așternut peste ochiul conștiinței...
Și vălul s-a risipit în timp ce ea s-a trezit...
"Cu căt vălul țesut din păcate și așternut peste ochiul conștiinței e mai subțire, cu atât cei dăruiți află mai repede cine sunt". Cărarea Împărăției - Arsenie Boca