Aud în ultimile zile că F.M.I.-ul și Banca Mondială caută metode să ne "salveze" de la dezastrul economic și una ar fi să ne mărească cota care să o dăm statului, de fapt nu să o dăm, să ne-o ia statul.
Cota, cota în înțelesul țăranului și nu numai a lui este darea pe care o ia statul din munca românului. Se pare că vin vremuri tot mai grele, vremuri pe care noi, ăștia mai bărtâni le-am mai cunoscut.
După război, am trecut de la capitalism la Republica Populară, atunci ca să ne scape de boieri, să dezvolte clasa muncitoare, statul a pus cote mari pe țărănime. Indicațiile nu veneau de la apus ca acum, veneau de la răsărit.
Atunci peste 70% din populația țării era la sate și lucra pământul. Când se recoltau grâul, secara și orzul, aduceam acsă, în curte, cu căruța, toată recolta, și o treieram cu batoza sau călcând-o cu calul. Nu se pierdea nimic, și ultimul bob era adunat de găinile și gâștele din curte.
Prin anii `50, statul ca să-și poată lua cota nu a mai lăsat țăranul să-și ducă cerealele acasă, ci la marginea satului la "arie". Acolo venea batoza, dar și preceptorii care luau partea statului, cota, direct de la treierat. Așa mare era cota că bietul tata, deci unul din țăranii români, și ca el toți, venea acasă doar cu paiele, pleava și mătura cu care a adunat gozurile care au rămas pe sub batouă.
De dimineața până seara pe ulițe era forfotă de căruțe care aduceau acasă "producția secundară".
Ca un făcut, căruțele cu năplazii uscați și rafurile nestrâse iar osiile neunse cu tavotă,, cântau un cântec al jalei și sărăciei: cota, cota, cota...
Cu toate astea n-am murit de foame, aveam o grădină, un cal și o căruță, o vacă, care dădea vreo 20 litri de lapte la zi, o gospodărie ca toți sătenii iar pâine, pâine neagră, de la brutărie. Îmi amintesc că întro zi m-am oprit la fântâna de la biserică și am băut apă. Un bătrân m-a întrebat dacă beau fiindcă sunt sătul și i-am spus că da. M-a mai întrebat dacă a fost bună fasolea verde cu lapte acru. Am venit acasă și am întrebat-o pe mama de unde știa moșul ăla ce am mâncat, mi-a spus că asta mâncă tot satul. Bani? Bani se făceau o dată pe an. Mergea tata cu căruța până la Timișoara, peste 50 km, cu lubeniță și cu o armă, leuca, să se apere de tâlharii care îi mai atacau noaptea pe țărani, să le fure caii.
Ei, dar ce facem acum când nimeni nu mai lucră pământul, cotele nu se mai iau de la "arie" se iau de la bănci, tata făcea evaziune fiscală tăind vițelul în pod, dar acum?
Acum mă gândesc că o să ajungem ca atunci când cei care mai aveau un ban îl țineau la saltea, cine mai are începe să-l țină la saltea, așa scapă și de declarațiile de avere.
O diferență este, atunci ne conducea clasa muncitoare cu indicații de la Moscova, acum nu.
mitru