La mânăstirea Humorului, sunt undeva, pe peretele dinspre sud, șase sau opt scene cu fiul risipitor și fratele lui. Nu sunt sigur dacă în prima scenă, unde sunt trei chipuri în jurul mesei și unde fiul își ia partea lui de avere, e și fratele. Dar cu siguranță el este în ultima scenă. Fiul s-a întors, acasă s-a încins o horă, iar tatăl merge la ușă, să cheme, să tragă înăuntru pe frate. Mișcarea acestuia de refuz (e puțin dat pe spate) închide tot universul de fapte pe care le-a săvârșit și le săvârșește fratele fiului rătăcitor: etica lui "nu", lectura din clasicii care "purifică", orgoliul, împietrirea.
Păcat doar că scena se șterge tot mai mult la mânăstirea Humorului, sub bătaia vântului și a ploilor. Dar fratele rămâne. El nu se va șterge, - de aici sau de pe alte ziduri.


Mă sperie o vorbă din Luca: "Vai de voi cărturari și farisei fățarnici. Pentru că voi sunteți ca mormintele, care nu se văd și peste care oamenii umblă fără să știe."
Căci mă gândesc că tocmai asta vor cărturarii și fariseii: să existe ei. Și când sunt în morminte, să fie mormintele lor. Ce durere mai mare decât să fie mormintele neștiute despre care vorbește Luca? Călcăm poate, la tot pasul, peste mormântul neștiut al fratelui risipitor.


Fiul risipitor spune:
"Îți mulțumesc, Doamne, că mi-ai dat gustul voluptății, setea orgoliului, și invidia, și fățărnicia, și ura. Cu ele nimeni nu e mare. Dar fără ele nimeni nu e viu."
Fratele fiului risipitor întoarce aci capul, cu desgust.


O părere a lui Iacob Casanova, cel cu Memoriile: "Am găsit întotdeauna excesul în minus cu mult mai primejdios decât cel în plus". E un punct de vedere. Fratele fiului risipitor are un altul.


Există un ceas, unul singur, în viața unei societăți, când, sub povara unei mari încercări și tristeți, nimeni nu se mai poate bucura de ceva. Atunci apare, senin, fratele fiului risipitor, să-și ia partea lui de viață.


Îmi place un proverb istro-român: "Banii fac mulțumire, mulțumirea face bucurie, bucuria aduce sărăcie și sărăcia face minte". Toate sunt în toate.


Puterea de făptuire pe care o ai când nu ți-a reușit răul. Vezi, spui conștiinței tale întunecate, sunt blestemat să fiu bun. Dar nu ești bun - și de aceea făptuiești.


Am văzut ceva neașteptat: un om milos care mulțumea cerșetorului pentru că-i primise dania. În fond, avea dreptate s-o facă. Fiindcă binefăcătorul există prin cel care primește. Cât de recunoscător trebuie să fie medicul bolnavului pe care l-a vindecat!
Nu se știe cine dă și cine primește.


Ce nu știu pedagogii și știe bunul simț românesc: "Nu da povață celui ce nu ți-o cere, căci nu te ascultă".
Însetează-l întâi. Pune-l în situația de a ți-o cere. Și pe urmă spune-i - dacă ai de spus ceva.


De ce e de neconceput un Narcis feminin? Femeia se privește, totuși, nespus de mult în oglindă. Dar probabil pentru a vedea acolo pe un altul - care o privește.


Revăd tot Jurnalul. Ce închide el, în fond? Numai două lucruri, două mituri proprii: mitul Școlii și mitul Fratelui. Și poate că nu sunt nici măcar două, ci e unul singur. Căci sunt eu însumi Fratele, care caută, prin Școală, împăcarea cu lumea: cu fiii ce vin, cu fiii ce pleacă în lume...