La marginea visului, întunericul topește cenușa timpului ce a trecut. Clipe fugare cad ca niște imense boabe de rouă, spărgându-se de sufletul lui rece și indiferent...
Așteptarea e târzie, pentru mine cel puțin... Brațele mele se întind în zadar spre trecut. Încet ochii mei imploră o rugăciune pentru cel aflat departe. Mă întorc în timp, acolo unde, sub influența unui dor ascuns, îmi amintesc cum... în linștea goală, râul somnors a fost martorul mut al cântecului simplu al blândeții...
A plecat, iar eu am luat visele născute din durere, dragoste și promisiuni, visele și speranțele, le-am luat pe toate și le-am înecat în lacrimi. Atunci credeam că e pentru totdeauna...
Lacrimile mele au căzut în urma lui în apa rece a râului, care le-a închis pe fiecare în câte o undă și a plecat mai departe, strop cu strop, dor cu dor. Tot ce a mai rămas din noi este râul îmbătrânit înainte de vreme și adresa unui vis pierdut.
Tot ce a mai rămas din noi sunt cuvinte goale, suspendate în amintirea unor clipe frumoase, o frumusețe atât de simplă și de pură...
Tot ce rămas e umbra...