Iarna trecută, prin decembrie, am plecat într-o misiune cu trenul. Pe trotuarul din fața Gării de Nord am văzut trei mogâldețe ieșind dintr-un canal. Tot acolo dormea un băiat, deși era destul de frig afară. M-am oprit și i-am privit. Cei patru păreau foarte tineri. De ce stăteau acolo? Mai aveam însă puțin până-mi venea trenul și am renunțat să-i mai întreb ceva. Am plecat, dar m-am gândit la ei de mai multe ori, fără să vreau.
Când am revenit acasă, pe la prânz, am căutat gura de canal cu privirea. Era pus capacul peste ea și am crezut că acei copii au plecat...
M-am oprit în stația de autobuz și acolo l-am întâlnit pe unul dintre copii. Privind mai atent, am remarcat că erau și ceilalți puțin mai departe, lângă o toaletă ecologică, împreună cu trei fetițe. Cea mai mare părea de vreo șaisprezece ani, iar cea mică nu părea să aibă mai mult de doisprezece. În stație era multă lume de toate vârstele, și absolut toți stăteau cât de departe puteau de cei șapte. Trei dintre ei suflau de zor,cu privirea împăienjenită, în pungile de plastic. Ceilalți fumau la o singură țigară. I-am studiat pe rând. Doream să fac ceva dar nu știam ce. Avea vreun rost să mă bag? Puteam face ceva? Mi-am răspuns că am viața mea și că cei șapte copii sunt oricum o cauză pierdută.
Negăsind vreo soluție, m-am urcat în autobuz și am tresărit când am remarcat că și ei s-au urcat odată cu mine, ocupând, ca pe o redută, aproape jumătate din locuri. Am simțit mirosul tare de acetonă, de haine murdare și de țigară. Toți, fără excepție, aveau trăsături normale și nu vedeai nimic care să-i deosebească de alți copii de vârsta lor.
Au început să cânte, să vorbească tare, folosind cu un limbaj obscen, grețos. Dintr-o dată, toate sentimentele de milă, interes sau culpabilitate s-au dus.
Din nou mi-am propus să nu mai văd cerșetorii din calea mea.

A venit vara. În scuarul din fața Gării de Nord e o făntâna arteziană, iar lângă ea o cabină și un paznic. Mă întreb ce păzește acolo, fântâna sau gura de canal?