până mai ieri am crezut în depărtare. credeam că, dacă voi merge neîntrerupt voi ajunge departe. departe de tine de numele meu în locuri noi exotice luxuriante ciudate. îmi imaginam tot felul de cântece. pe drum trebuia să învăț să cânt la perfecție la acordeon la chitară la ocarină. aveam în plan să mă îndepărtez atât de mult încât să pot să mă mir fără încetare de oameni de lucruri să nu înțeleg nicio limbă vorbită să fie atât de diferit încât, tot ce știam

adică

toamna ce vine în fiecare zi
partea stângă a patului nostru de fier
ochiul tău verde
genunchiul tău însângerat lipit de mine când dorm
cafetiera portocalie
felul tău de a spune ”mai stai” fără să rostești un cuvânt
felul meu de a rămâne în urmă câte o clipă în fiecare zi în speranța că astfel o să mă ajungi cândva
felul tău de a respira ca dintr-un flux în reflux potrivind inima noastră cu valurile mării negre
încetineala din fiecare dimineață
felul în care mereu avem timp pe când lumea se grăbește cumplit
toate acestea
să rămână undeva în urmă
pentru că eu am mers întruna.

inutil.

între timp părul tău alb a juns până la pământ
o pasăre călătoare ți-a ciugulit ficatul
ai salvat lumea de mii de ori de atunci
ai adus focul și apa
ai adus toamna
ai reaprins viața ca pe o candelă
până când am ajuns.

sunt aici. în moarte nu există depărtare.