In umbra noptii, captiv intre soare si luna, cu mintea ce zburda pe nemarginite cai si din adanci sertare imaginea ta o scoate.
Cu inima franta, repusa la loc si franta din nou, sub semnul coasei iubirilor neimplinite, oftez si "ponderez" de ce oare pieptul ma apasa si respiratia-mi devine greoaie cand ma gandesc la tine.
In retrospectiva, am fost nesimtit , un animal ce nu stia fragilitatea vietii, dar in acel moment eram pe inalte culmi, ce in aste momente negre de dulce insomnie mintea si le aminteste.
Lasand deoparte purul extaz ce il simteam cand iti atingeam pielea catifelata, si desi timpul nostru scurt a fost, ma trezesc adesea cu imaginea ta in minte, pentru un moment confundandu-te cu perna sau cu persoana de langa mine, intai extaz, apoi agonia cruntei realizarii ca nu esti tu.
In lumina acestor aberatii, caci probabil asta voi considera ca sunt cand mintea mea isi va reveni, raman multe intrebari:
De ce asta inspiratie loveste printre aburii de alcool si chiar si atunci numai in momente triste?
Te-as intreba de ce ai plecat, dar nu pot, viata merge inainte si fiecare are drumul sau, dar in lipsa astei intrebari.......... ce mai faci ? cum iti merge ? unde esti ? si cel mai important, o pura speranta ca esti impreuna cu oameni ce te iubesc.