încă din copilărie am avut o reținere
vis-a-vis de ieșiri și intrări
prin porți sau uși
le-aș fi bătut
în cuie
am sărit peste garduri mi-am julit
genunchii și semnele de protest
mai târziu
am construit o casă
cu uși în tavan
nu am văzut nimic aiurea în a urca
direct în albastru
dar cineva mi-a aruncat de sus o cheie
la picioare
a spus că aceasta e voia domnului
am semnat de primire
și de atunci descui uși laterale
către spațiul concentraționar
al sentimentelor comune
dorm în paturi prozaice
mi-e frig
uneori
iubesc
fără perspective
viața în rândul lumii
are miros de colectivizare
forțată
toată deposedarea aceasta
de ce mi–a fost dat la naștere
eliberarea de lichide și întuneric respirația
doare
deschiderea spre spații ample
și siguranța că mereu voi trece prin foc
proiectele mele
de aripi