Privirea

Mă aflam împreună cu soția în stația de autobuz de la Otopeni. Stația cum revin autobuzele și microbuzele maxi-taxi spre București. Când deoadată apare de niciunde pe lângă noi o cățea neagră, slăbită de foame, care avea o privire în ochii ei de parcă îți cerea ajutorul, simpatia și totodată îți stârnea acea milă umană deoarece se vedea că are pui și este slăbită datorită lor. Începu să se gudure într-un mod simpatic pe lângă noi. În acel moment i-am spus soției să scoată niște fursecuri pe care le aveam în rucsacul pe care îl purtam în spate și care fuseră făcute de mama ei. Zis și făcut, soția mea începu să scoată fursecuri și să i le arunce. Nici nu ajungeau acele fursecuri pe jos că acea cățea le prindea în gură cu o dexteritate ieșită din comun. Dar faza devenise un pic hilară deoarece nu mai scăpam de ea, începuse să se țină după noi deși încercam să ne mutăm de colo-colo numai pentru a scăpa o dată pentru totdeauna de privirea ei atât de umilă, privire ce atunci când dădeai cu ochii de ea parcă încerca într-un fel sau altul să-ți răscolească sufletul. Începuse într-un mod inteligent și cât se poate de gingaș să o atingă cu lăbuța pe soția mea și aceasta numai pentru a o face atentă că mai este acolo și că încă îi este foame, nu se săturase ea numai de la câteva fursecuri. Soția mea începuse să-i spună uș uș și să o roage să o lase în pace, în acele momente se uita la mine și începea într-un mod cât se poate de simpatic să se mute spre mine, adică cu alte cuvinte se trăgea de fund spre mine folosindu-se de labele din față. Numai dacă ați fi văzut-o, poate v-ați fi dat seama despre ceea ce vreau să spun. Oricum până la urmă a reușit și m-a înduioșat, am intrat repede într-un magazinaș ce se afla prin preajmă și i-am cumpărat o conservă de carne, pe care i-am dat-o de îndată ce am ieșit din acel magazin. Am desfăcut acea conservă și i-am așezat-o pe jos. În acele momente să fi văzut disperarea cu care încerca să scoată carnea din acea conservă pentru a o mânca, numai observând acele faze ați fi înțeles poate cât de foame îi era acelei cățele. Și acum v-aș ruga să vă folosiți imaginația un pic și să vă gândiți câte alte ființe se află în situația acelei biete cățele, ființe printre care se găsesc din păcate și oameni. Oameni care la cât este ziua de lungă, nu au ce pune pe masă nici pentru ei și nici pentru familia lor. Din păcate într-un fel sau altul suntem cu toți de vină și aceasta pentru că am uitat prea ușor de privirea acestor ființe care se numesc câini, de acele priviri care cereau milă atunci când erau masacrate. Am uitat că OMUL cel dintâi în stat a dat cândva ordin de stârpire a acestor ființe extraordinare. Și acum îmi permit să vă întreb pe voi, ce fel de om poți fi oare ca să dai un asemenea ordin? De altfel puteți vedea unde ne-a dus încrederea într-un asemenea om.
Da, exact.
Acest OM din păcate ne va duce pe toți la groapă, o groapă comună precum aceea unde au fost aruncați toți acei câini după ce au fost măcelariți într-un mod cât se poate de mișelește.
Dar încă o dată revin și spun, din păcate noi românii avem memoria scurtă, o memorie ce poate fi oricând restartată cu o pomană electorală.
Ceea ce nu știim noi însă sau marea majoritate a noastră, este faptul că până la urmă tot noi plătim din buzunarele noastre toate aceste pomeni electorale. Așa că treziți-vă odată din somn oameni buni și mai încercați să faceți și câteva sinapse cu neuronii dumneavoastră. Vă pup și nu uitați că uneori este bine să mai faceți și câte o faptă bună din când în când, îndreptându-vă uneori privirea și către cei nepăstuiți de soartă. Adică oricât de săraci ați fi, luați aminte de la mine că oricând un alt om de pe această planetă este posibil să o ducă mult mai rău decât dumneavoastră, iar dacă sunteți sănătoși și aveți credință în bunul Dumnezeu, atunci din punct de vedere sufletesc sunteți unii dintre cei mai bogați oameni de pe acest pământ.