Iubite amice,
Iata-ne cu iarna-n țară!... Ea a sosit noaptea, pe furiș, și s-a grăbit să-și scuture cojoacele pe fața pămntului ca să afirmeze stăpânirea ei... Adoua zi Românii s-au trezit vasalii acestei regine aspre a cărei miniștrii sunt crivățul și gerul, a cărei curtezani sunt lupii și corbii, a cărei armată sunt fulgii de zăpadă și țurțurii de ghiață, a cărei palaturi sunt clădite cu troian. Baba cochetă și sulemenită se mirează în oglinda râurilor înghețate și poartă pe frunte-i o coroană de brilianturi ce te pătrunde de fiori când o privești și te preface în sloi când te atingi de dânsa.
E timp de a se culege pe acasă și de a se adăposti la gura sobei în așteptarea altei regine mult mai atrăgătoare, Primăvara, care va detrona în curând pe bătrâna usurpatoare. Sperare drăgălașă!... Ea ne face a răbda despotismul îngrozitor al iernii, fără nici o încercare de răscoală în contra ei, căci orice manifestare răzvrătitoare ar luneca pe ghiață și ar cădea, sleită, sub un număr înfiorător de graduri de frig.
Pădurile apar ca niște pete negre pe fundul alb al tabloului iernatic. Copacii desfrunziți au aerul de schelete pârlite în foc, și printre crengile lor sboară ciripind mulțime de păsărele, stigleți, pițigoi, vrăbii, ciocârlani, etc. cătându-și hrana, pe când sub cerul nouros cârduri lungi de corbi fac manevre prevestitoare de vijelii. În toate zările, pe toate câmpiile, se întinde o pătură albă ca o pânză pe un mort, iar pe drumurile dispărute sub zăpadă se văd mișcându-se încet sănii încărcate cu lemne de la pădure. Vitele par chircite, păsările zgrebulite, și oamenii vineți la față. Iarna găsește o petrecere de artist lipind pe geamuri flori fantastice de ghiață și văpsind cu culoare patlaginie urechile și nasurile omenești. Ea simte mulțumire de a pune natura în suferință și de a face ca însuși aerul să pară tremurând de ger, când privești fulgii spulberați de suflarea vântului.
Eu, amice, deși mare admirator al frumuseților iernii, splendide la lumina soarelui și fermecătoare sub razele lunii, mă feresc de contactul ei prin întrebuințarea unui număr, ajuns a fi legendar, de paltoane și de blăni. Când o văd sosind, o întâmpin cu bătrânescul cântec popular:

"Soră-mi ești, soră să-mi fii,
Iar la noi mai rar să vii."

Și ea, drept mulțumire, întoarce cheia în broasca ușii mele, trântindu-mă astfel la închisoare până la epoca sosirii nagâților. Trei, patru, și uneori cinci luni de zile, retras în căsuța mea, îmi închipuiesc că sunt într-o corabie prinsă de sloiurile Mării Baltice. Păreri negreșit, dar părere așa de întețită în mintea mea, că zăresc chiar urși albi trecând pe câmp!... Cât despre lupi, îi aud noaptea urlând în marginea satului și ziua îi recunosc în impiegații fiscului.
Cât ține timpul aspru, cât termometrul face gimnastică sub linia de la zero ca sub un trapez ideal, îmi umplu zilele cu îndeletniciri intelectuale și cu întreținerea focului din sobe. Am ajuns în arta aceasta la înălțimea Vestalelor, și acum știu a da clădirii despicăturilor de lemne forme arhitectonice cari ar merita medalie de aur, dacă asmenea talente s-ar recompensa în țara noastră.
Dimineața îmi place să mă scol de cu noapte și să găsesc cabinetul meu de lucru bine încălzit și vesel luminat de un candelabru aprins. Ceaiul e gata pe masă; cățeii mei sar prin cameră cu mii de jocuri și desmierdări, așteptând porțiile lor de zahăr; biroul mă cheamă lângă el, arătându-mi călimara plină, condeiul sburdalnic, hârtia albă. La lucru! îmi șoptește un glas ce iese din tuspatru colțuri ale cabinetului și cu plăcere ascult adeseori îndemnul său; încep prin corespondența cu Londra, cu Parisul, cu Bucureștii, cu Iașul, cu Montpellier, chiar și cu America; apoi mă apuc de vreo lucrare mai serioasă, și ziua trece făr-a băga de seamă dacă ninge și dacă suflă crivățul.
Sunt zile în cari... însă te văd zâmbind și clătinând din cap... sunt zile în cari ies pe afară, învelit cu blana No.3, și fac o plimbare scurtă, de tot scurtă, pe cărările trase în omătul din grădină. Admir în treacăt cerul oțelit, zăpada cristalizată ce scârțâie sub picioare, păsărelele ce sboară împrejuru-mi țipând de mirare (?)... clătinarea copacilor în semn de căinare pentru imprudența mea, și mă simt cuprins de un vânt eroic înfruntând dușmana lumii, Iarna!... dar să ne grăbim a ne întoarce în casă, căci îngheț cu tot eroizmul meu!
Seara, când perdelele sunt trase, cad pe gânduri, privind la salamandrele din sobă. O melancolie adâncă pătrunde în sufletul meu, pe când viscolul vâjâiește prin horn; iar pentru ca s-o alung, adun cu mintea împrejuru-mi pe unii din contimporanii mei ce se bucură încă de viață și răsfoim împreună albumul suvenirilor noastre...


(fragment publicat în "Pagini Alese" nr.4, Vasile Alecsandri, Pasteluri, ediție îngrijită de Ion Pillat - Editura "Cartea Românească")