PROLOG

“Cetitorule lipsit de alte treburi, și fără să mă jur m-ai putea crede că tare-aș vrea să fie cartea asta, ca una ce-i odrasla minții mele, cea mai desfătătoare și mai înțeleaptă din câte s-ar putea închipui. Dar n-am avut cum face eu de-a-ndoaselea decât cer legile naturii, că-n sânul ei făptura toată naște doar ce-i seamănă. Așa că, la ce să fi putut da ea născare, așa stearpă și de lipsită de orice șlefuială a culturii cum îmi e biata minte, dacă nu istoriei unui plod uscat ca acesta, ațos și plin de toane și hachițe, avan bătut de gânduri felurite, ce n-au trecut nicicând altcuiva prin cap, cum se potrivește să se nască un prunc a cărui zămislire s-a petrecut în temniță, unde-i la el acasă orice neajuns și unde-și fac cuibar toate zvonirile lugubre?”

(Miguel de Cervantes y Saavedra, Don Quijote de la Mancha, Chișinău, Editura Hyperion, 1993, pag. 26)

Onorați cititori, am ales cu bună știință acest fragment din prologul cărții lui Cervantes fiindcă el se potrivește și acestei umile scrieri a mea. Pentru a înțelege mai bine ce vreau să spun, puteți citi întreg prologul din ediția mai sus amintită. Această povestire a mea este o scriere autobiografică, cuprinde integral amintirile mele din perioada copilăriei, de când am apărut pe lume în 1971 până la intrarea în adolescență în 1984. Există pe alocuri și referiri la evenimente recente care m-au marcat, o continuare a celor din copilărie.
Nu știu dacă veți fi interesați, nu mă aștept la aplauze și nici la critici virulente. Sunt datoare să mă prezint – numele meu e Cristina-Monica Moldoveanu - și am în societate statutul de întemnițat, respectiv pacient psihiatric cu diagnosticul de schizofrenie care nu îmi permite drepturi profesionale sau pensie fiindcă nu am avut suficienți ani de muncă (în total doar cinci). Poate acest lucru e suficient ca să nu citiți povestirea mea. Sau poate nu, fiindcă nenumărați scriitori talentați (eu nu mă număr printre ei) au avut mari probleme psihiatrice sau psihice sau au trăit în sărăcie și au fost marginalizați de societate, inclusiv Cervantes. De asemenea o sumedenie de alți artiști, nu scriitori, au avut probleme similare, dar operele lor au fost apreciate de societate.
Eu însămi am găsit o carte publicată de un pacient al spitalului de psihiatrie, chiar cu dedicație pentru medicul lui psihiatru. Într-una din internările mele acolo am cumpărat de la un chioșc "Amintirile unei fete cuminți" de Simone de Beauvoir, dar nu am citit-o. Mulți oameni și-au scris memoriile, dar puțină literatură memorialistică este de calitate. Eu am citit de pildă primul volum din "Povestea vieții mele" de George Sand, după care m-am plicitisit de acea carte, dar poate voi relua lectura într-o zi. Public acest fragment din memoriile mele (care nu va avea continuare din motive pe care poate le veți ghici) cu teama în sân, teama de a nu fi din nou închisă psihiatric, fiindcă iar păcătuiesc și spun adevărul și numai adevărul. Și oarecum în spitalul de psihiatrie e mai rău ca acasă. Dar vă asigur că în trecut am mai publicat pe net plângeri ale mele și adevărul despre suferințele, consider eu nemeritate, prin care am trecut în ultimii 28 de ani. Vă avertizez de la început că este o scriere ușor încâlcită și condensată, poate veți pierde firul poveștii, este ca un car cu fân încărcat fără a aranja prea bine marginile, astfel încât în urma lui rămâne o dâră chiar pe drum drept. Ceea ce sper eu, intenția mea principală în publicarea acestui text, e ca eventual să găsiți în el ceva care să vă placă sau poate ceva util, intenție poate prea îndrăzneață. Eu nu trag decât câteva concluzii, îmi exprim doar câteva sentimente, prezint doar fapte și vă las pe dvs. să judecați dacă ați găsit ceva interesant sau frumos în această mărturisire a mea.
În rest vă doresc numai bine și să nu vă uite Dumnezeu !

I. ANDRONACHELE

Povestesc despre copilăria mea în detaliu, atât cât îmi aduc aminte. După prima internare psihiatrică, în 1992, am trăit, inclusiv în ultimii ani, diverse abuzuri, o parte din amintirile din copilărie și mai ales cele ulterioare s-au șters, dar tot ce urmează să citiți este adevărul, cu multă minuțiozitate. În 1989 țineam minte aproape tot ce trăisem din copilărie, dar am întâlnit mulți oameni răi și vicleni care mi-au distrus diverse planuri de viață și niciunul nu a vrut să mă accepte în societate, ținându-mă ca sclavă, adică nebună cum spun ei ipocrit, în disprețul și lipsa de respect a oamenilor de rând, pe care eu i-am respectat în zadar.
Primele amintiri le am de când mergeam de-a bușilea pe covorul roșu cu diverse motive colorate al părinților mei, pe sub scaunele cu picioare negre lucioase, din care mai am și acum două la mine în apartament. Îmi amintesc lumea de basm a copilăriei, faptul că îmi cream adevărate palate în imaginație - camere și porți înalte pentru mine - fiindcă credeam că zânele bune erau mereu în preajma mea. După ce am mai crescut am transferat aceste sentimente casnice și blânde în corturile improvizate în grădină din bețe înfipte în pământ cu pânze sau pătură deasupra, sub care mă jucam cu diverse jucării și mă bucuram imens când aveam și câte un partener de joacă. Cât de frumos era acolo dedesubt, la adăpost! Tot la fel de fericită am fost când un văr, Pucu, m-a învățat să mă urc în copacul cel mai accesibil din grădina de la Andronache (un vișin, erau mulți vișini și cireși în livadă), mi-am creat acolo câte o cameră pe fiecare creangă, pe care mă așezam și visam cu imaginația mea de copil.
Þin minte cartea groasă (am și o poză cu ea) cu animale colorate pe fiecare carton - pliant încărcat de bucurii pentru mine, care abia începeam să descopăr lumea viețuitoarelor din jur. După ce am mai crescut am fost învățată să scriu și să citesc pe la 5-6 ani și în școală eram avidă de lectură, una dintre elevele care intrau mereu în biblioteca micuță a școlii, citind cam tot ce era de găsit pe acolo, cu mult respect și timiditate și dragoste față de d-na bibliotecară, care se pare că mă ținea la mine, sau oricum se purta foarte frumos și blând. Am primit cadou câteva cărți din partea familiei, la care țineam enorm (am și acum cartea veche cu povești a lui Andersen, am mai primit diverse povești românești – basmele lui Petre Ispirescu - sau străine, cum ar fi Poveștile Reginei Fabiola). Mi-au plăcut "Cireșarii" dar și cărți mai obscure de aventuri, cum ar fi "Bastonul cu mâner de argint". Am fost încântată de varianta sovietică a lui Pinocchio, respectiv "Burattino sau cheița de aur" și cum mamaia (mama tatei) avea un covor moale prins pe perete, uneori îmi imaginam lumea de dincolo de zid cu o cheie ascunsă. Mângâiam acel covoraș și când îmi spuneam rugăciunea seara (Tatăl nostru, Înger îngeraș sau Ich bin klein în germană fiindcă mamaia știa puțin germana). De la vecina mea Alina am primit în dar "Povestea unui hobbit" dar nu mi-a plăcuit să o citesc. În copilărie nu am citit nici "Alice în țara minunilor" dar am citit "Fram ursul polar" (am văzut și filmul) și am citit și "Frumoasa niverneză". Mai târziu mi-au plăcut schițele lui Caragiale (Bubico, Dl. Goe, etc.) și apoi schițele lui Cehov. Cam la sfârșitul copilăriei am citit "Marile speranțe", carte care m-a impresionat mult, încât am recitit-o. Mi-a plăcut mult Sadoveanu ("Dumbrava fermecată"), dar mai ales descrierile lui de natură, cum visam să scriu și eu în viitor.
Nașa mea avea o imagine gingașă și frumoasă despre mine - spunea că eram o fetiță incredibil de delicată (de fapt îmi amintesc și eu că mulți se minunau de frumusețea mea, ceea ce îmi crea reticență, timiditate, nicidecum orgoliu ), blândă și că aveam o mare mobilitate a încheieturilor picioarelor, ceea ce o uimea. După ce am mai crescut, nașa mă considera un copil mai aparte, poate puțin prea răsfățat și îmi cânta un cântecel cu versurile: ..."vreau avion pe varză și rață care zboară". Străbunica mea (buna), care stătea cu mine când eram mică, la etajul 9 în apartamentul părinților de la Teiul Doamnei, Colentina, București, îmi povestea că eram un copil minune fiindcă odată, stând cu ea la fereastră, îmi arăta femeile de pe stradă spunând - asta e doamnă, asta e țigancă - și eu am întrebat - da ce, țiganca nu e tot femeie? - și ea s-a minunat de întrebare din partea unui copil mic. Și acum îmi amintesc cum ea sau mama Limpi (mama mamei) mă țineau pe genunchi și tropăiau cu mine în poală cântând un cântecel pentru copii care mă amuza - și-așa merg cucoanele, și-așa merg (tramvaiele, căruțele)...nu mai țin minte ce, odinioară știam. Tot buna îmi cânta un cântec frumos pe care l-am uitat despre o fetiță chinuită care primește ajutorul îngerilor chemați de suferința ei...era așa de dulce și plin de amăgiri și speranțe. Sau cântecelul puțin macabru: hora pisilica, c-a murit pisica, sună clopoțelul, c-a murit cățelul. Buna era singura care îmi spunea Monica și mie nu îmi plăcea, după ea s-au luat la început și unii oameni din satul bunicilor dinspre mamă. După mai mulți ani s-a născut verișoara mea, fiica vărului Ovidiu al mamei, care a fost botezată tot Monica. Mamaia spunea că numele Monica, asociat cu Cristina mi-a fost dat fiindcă așa vroia preoteasa - mami, mătușa mamei mele, mama unchilor Ovidiu și Puiu. Că tata vroia să mă cheme Teodora, fiindcă vrusese băiat, dar familia a vrut Cristina. Buna îmi desfăcea portocale și mânca ea cojile și eu muream de milă, îi dădeam miez și ea vroia să îmi lase mie totul! Când am mai crescut aveam grijă de ea, o trăgeam (masam) pe spinare când o durea, cu mâna sau cu bastonul, dar mi-era greu fiind copil. Ea îmi făcea des suc de morcovi proaspeți din grădină (pe ascuns) și clătite și împăturate (un fel de foitaj simplu) gustoase. Mama Limpi mă proteja de accesele de isterie ale mamei și o critica mereu pe mama că e prea nervoasă și rea cu mine. Mama îmi povestea că aveam obiceiul când eram mică să rod papucii ei (probabil când îmi creșteau dinți, știu eu?) și că odată era să ia casa foc de la lumânările din bradul de Crăciun, pe vremea când stăteam cu buna la bloc și probabil dormeam amândouă. De atunci îmi amintesc și căluțul de lemn în care mă legănam.
Prima parte a copilăriei am petrecut-o la început la bloc, cu buna, apoi se pare că m-au dus la țară (între Sibiu și Făgăraș) la bunici o vreme, unde mi se povestea că eram hrănită cu lapte de capră (bunicii aveau capre pe vremuri) și ținută într-un țarc improvizat pe o laviță care mai există și acum în acea casă. Unele jucării din copilărie au rămas mult timp acolo. Bunicu povestește că după ce am mai crescut (probabil în alt an) când el se întorcea cu bicicleta de la gară (era navetist la CFR, unde lucra pe post de avizer), eu apăream în geamul micuț al casei vechi și strigam "Pâne, coane" adică abia așteptam să gust din pâinea și cornurile aduse proaspete de la oraș. Apoi m-au dus la mamaia, la Andronache, mama tatălui meu, care era mai în vârstă și cardiacă. Ea era o femeie foarte blândă și delicată care m-a înconjurat cu multă iubire, tot așa cum tricota liniștită în colțul ei. Îmi amintesc și acum minunile copilăriei - cartea chinezească probabil de colorat pe care dacă dădeai cu pensula înmuiată în apă apăreau culori, tricicleta pe care mă învârteam în jurul casei, primele păpuși, cărora le dădeam nume (am avut în total vreo 6-7, dintre care una găsită aruncată în grădină, dezbrăcată și dezmembrată, pe care mamaia a reparat-o și îmbrăcat-o frumos în costum popular maghiar, fiindcă ea era de naționalitate maghiară). Îmi amintesc de prima mea păpușă mare Ileana sau de Ciociosan (botezată așa de mamaia), o păpușă cu păr roșcat care mieuna, plângea când trăgeam de o limbă din spatele ei. Vecinii aveau prostul obicei (mult timp) să arunce gunoaie în dulcea mea grădină, îmbrățișată de un brâu gros de liliac de jur împrejur, astfel încât nimeni nu mă vedea când mă jucam înăuntru. Tataia era un bătrân paralitic, mergea în cârje prin curte și nașa îmi povestea că eram un copil ghiduș și puțin răutăcios fiindcă îi furam în glumă cârjele când săracul se ducea la WC-ul din curte. Nu aveam canalizare, nici încălzire centrală, nici bibliotecă în casă, darmite picup sau magnetofon. Era o casă cu vechituri, un frigider Zill (până a murit mamaia), un televizor vechi Tesla, un radio din vremea interbelică probabil. Cum spuneam, tataia ieșea de la WC și striga după mine supărat (după cum povestește nașa) - "Moldoveanu!" fiindcă acesta era probabil unul dintre puținele cuvinte pe care și le amintea și nu mai chema oamenii pe numele mic. Oricum îmi amintesc că într-adevăr mă certam cu el pe bomboane când eram mică și mă pasionau piesele lui din săculețul de loto sau pătratul magic cu numere glisante - printre puținele jucării pe care le aveam în afară de păpuși. Cu puțin timp înainte ca el să moară țin minte precis că familia mă privea mai ciudat și discutau între ei - "trebuie să ducem copilul la țară", așa că eu nu am asistat la moartea și înmormântarea lui, când aveam patru ani. Pe tataia îl chema Ironim, paralizase la nunta părinților mei și era născut în 1899 sau 1898, ceea ce mă făcea mai târziu mândră că avusesem un bunic din secolul 19. Numele Ironim l-a moștenit și tata, pe lângă Victor. Pe buna (străbunica, mama tatălui mamei) o chema Victoria, la fel ca pe mama nașei și pe tata și era născută în 1901, astfel încât, atunci când părinții și-au cumpărat mașină Dacia portocalie când eu aveam 9 ani, eu am propus să fie botezată Victoria. Nașu se pare că își dorea și el mașină, dar nu reușea să strângă bani. Într-o curte lăturalnică, lângă magazia de lemne, era un hârb de mașină pe care nașii o numeau Rosinanta, model foarte vechi bleu deschis despre care nașu glumea că o va repune în funcțiune într-o zi. Telefon nu am avut toată copilăria acolo,adică în Voluntari, deoarece nu fusese aprobată cererea nașului de instalare.
La patru ani am început să merg la grădiniță, undeva în apropiere, unde nu erau mulți copii. Eram un copil timid cu fundițe mari de obicei, îmi amintesc testele psihologice de la început, când ne întrebau nume de animale și alte lucruri, îmi amintesc cum mergeam cu săculețul de pânză albă strâns cu șiret, pe care îl atârnam în vestiar și cum mirosea acolo, unde ne încălțam cu cipici albi. Ne jucam telefonul fără fir și alte jocuri, dar eu eram un copil mai marginalizat (încă de atunci), fără să reușesc să leg prietenii. Mamaia mă învățase să fiu generoasă, îmi plăcea enorm să dăruiesc din ceea ce aveam în săculeț celorlalte fetițe, dar mă dezgusta faptul că ele își împărțeau guma de mestecat din gură una alteia - cred că mie mi se interzisese să gust gumă oricum. Eram așa timidă încât ceilalți mă cam călcau în picioare când se înghesuiau (și în școală am pățit la fel) și odată am făcut treaba mare pe mine fiindcă nu am reușit să trec în pauză la WC peste ceilalți. Am mai multe poze de la grădiniță, de obicei mă așezau în centrul grupului, chiar dacă eram mică de statură față de cei din grupa mare. Bunicile mi-au făcut și costum național cum ne-a cerut tovarășa educatoare și din nou m-au fotografiat. La fel recitând poezii pe scena căminului cultural. Sau în costum de milițian. Sau îmbrăcată ca o mică zână, într-o rochie cu volane care abia îmi acoperea chiloțeii, bleu ciel, făcută desigur de mamaia, de care eram tare mândră, cu coroniță de flori din pânză pe cap. Cum spuneam, îmi plăceau mult poveștile și aveam mica mea lume de prințese și zâne. Mamaia mă numea "prințesa de habe nicht", iar după ce m-am mai îngrășat îmi spunea că sunt grasă și frumoasă ca o prințesă, ceea ce urmau să îmi spună după ani și tata și nașu adesea. Lumea îmi spunea că semăn cu Veronica din filmul pentru copii și că sunt frumușică. Dar că încă nu m-am întâlnit cu lupul. Foarte mulți îmi spuneau că semăn leit cu tata și eu eram prea mică să îmi dau seama că nu semănam de fapt cu el, ceea ce aveam să constat mai târziu în viață. Aveam trăsături fizice net diferite față de tata. Mamaia ținea lângă oglindă o casetă cu gablonțuri, mai ales mărgele colorate și în dulap mai multe voaluri vechi. Eu mă strecuram și mă îmbrăcam cu voaluri și jupoane transparente, închipuind rochii de bal și atârnam până la buric mărgelele lungi, roz, unele peste altele. În camera cu șifonierul era și vitrina cu porțelanuri vechi, printre care și un măscărici care mă speria prin aspectul lui grotesc (bufonul de la curte) pe care tata l-a spart în 2005 înainte să moară. Și era și mașina de cusut a mamaiei, (Singer, dar nu e serie de valoare, mama nu a reușit să o vândă la vreun anticar). Mamaia fusese lenjereasă și continua să coasă adesea rochii pentru mine și sutiene pentru nurori sau surori, astfel încât eu eram obișnuită cu țăcănitul și zumzetul ritmic al mașinăriei, inclusiv în timp ce îmi făceam temele pentru școală. Dacă mă întreba cineva ce vreau să mă fac când voi fi mare, răspundeam că vreau să fiu pictoriță, scriitoare sau profesoară.
Pe mamaia o chema Iuliana, fusese de religie reformată (de naționalitate maghiară) dar după căsătorie ținea sărbătorile ortodoxe. Era dintr-o familie cu unsprezece copii și îmi povestea mult despre copilăria ei la Rugănești sau la Simonești. Tataia era se pare din Târnăveni. Surorile mamaiei, care mai erau în viață când eram mică, veneau la noi în vizită, se purtau tare frumos cu mine. Îmi amintesc că eram înconjurată cu multă iubire de întreaga familie. Le țin minte pe tanti Gigi, Erzebet în maghiară,(care avea un dar savuros al poveștilor, de pildă povestea ei cu gâștele, care nu mai țin minte cum se termina, dar cred că gâștele ei fugiseră odată de acasă îmbrăcate cu știu eu ce țoale sau beteală pentru Crăciun), pe tanti Ilona, bunica vărului Paul cu care mă jucam când era mică și desigur pe tanti Piri, pe numele real Borbala, care a murit acum câțiva ani la 92 de ani. Povești erau multe și începeam să le descopăr rând pe rând. Îmi plăceau jocurile cu Paul (nu prea aveam alți parteneri de joacă), care era cu un an mai mare ca mine. Odată am simțit vinovăția mușcându-mi sufletul fiindcă stând în curte pe scaunele metalice, eu mă jucam lăsându-mă pe spate și Paul s-a luat după mine și a căzut pe ciment - am fost tare muștruluită, dar eu nu intenționasem nimic rău. În general Paul vroia să jucăm jocuri de război, avea soldăței de plastic și eu trebuia să mă prefac că îl las pe el să câștige (în general) fiindcă altfel s-ar fi supărat. Da, ceilalți copii în general vroiau să câștige și eu mă prefăceam că pierd pentru a evita certuri și a continua jocul. Pe mine nu mă deranja și nu îmi plăcea să fac gură mare. Paul îmi cerea să fiu portar, fiindcă îi plăcea forbalul. Erau frumoase și serile petrecute cu el la tanti Piri, unde dormeam toți trei în același pat, spuneam povești, ne jucam, ne întindeam degetele de la mâini ca să crească mai lungi (așa zicea tanti Piri). Tanti Piri avea un ursuleț cu care mă speria și mă ducea la Muzeul Antipa din apropiere, unde mirosul animalelor împăiate mă scârbea, sau în parcul Herăstrău, unde îmi plăcea. La tanti mai jucam cu Paul poker pe bețe de chibrit, fiindcă tanti obișnuia să invite mai demult membrii familiei la câte un joc de poker sau as de pică pe mărunțiș. Tanti Piri avea o fină, Cătălina, la care am fost odată în vizită înainte de Crăciun și a fost drăguță și mi-a dăruit o broscuță metalică, sărea întoarsă cu cheia, una dintre jucăriile care mi-au rămas mult timp în amintire. Tanti Piri avusese o viață aventuroasă, cu trei soți și nici un copil. Îmi povestea cu destul umor mai târziu despre aventurile ei mai amuzante (fusese dansatoare, călătorise mult în străinătate, avea poze în costume de balerină pufoase, ca din Lacul lebedelor). Ultimul soț, inginer ca și tata, mort de cancer pulmonar fiindcă fuma foarte mult, de la care tata păstra cărți de inginerie, fusese se pare un fel de fiu de nobili (sau oameni bogați) refugiat în România din Rusia după pierderea averii acolo. Tanti Piri era foarte săracă și trăia înghesuită într-un apartament incomod până i-au murit rudele adoptive.
Un alt partener de joacă a fost vărul Pucu (îl chema Emanuel și mi-a mărturisit că nu îi place numele, dar porecla da), fiul mătușei Lili, cu care am avut unele probleme legate de moștenirea după tata. El era cu trei ani mai mare ca mine. Era expert la cățărat în copaci și la cules cireșe în iunie. El m-a învățat să merg pe bicicleta Pegas pe care părinții mi-au cumpărat-o totuși. Părinții nu prea îmi făceau cadouri, țin minte că m-am bucurat de o pereche de papuci violet de catifea aduși special pentru mine dintr-o excursie a lor în Europa de Est, cum erau excursiile pe vremea aceea. În rest nașii îmi aduceau cadouri frumoase. Nașu (fratele tatei), obișnuia să vină de la serviciu cu câte un baton lung cu mac (delicios pentru mine) cu care în joacă mă lovea peste frunte. Eu am trecut prin multe din bolile copilăriei și mama nu venea să mă îngrijească, rămâneam în grija nașilor și a lui mamaia. Parcă cel mai rău a fost când am avut vărsat de vânt. Nașii chiar criticau atitudinea părinților. Dar nașu spunea mereu că nu e nimic, așa mă călesc și fac anticorpi. Cât de mult m-am bucurat când am primit din partea nașilor o trusă de culori Toison d'Or, pe care am păstrat-o cu sfințenie și în anii de liceu până când tata mi-a luat-o după 89, spunând că îi trebuie lui, după cum mi-a luat și trusa de compas Richter primită tot de la nașu și mi-a părut rău după ea! Când eram copil am adunat o colecție numismatică frumoasă cu monede din multe țări sau vechi din România (unele chiar ciudate) dar și pe aceea mi-a prăpădit-o tata. Tot el mi-a luat și colecția cu timbre în anii de liceu, țin minte și acum câteva dintre ele. Am mai avut colecții de șervețele și fluturi, dar la acelea țineam mai puțin.
Mici cadouri am primit și din S.U.A., fiindcă una dintre surorile mamaiei avea o fiică acolo și o vizita, eu eram fericită că una dintre verișoare îmi scria (de câteva ori) și îmi trimitea desenele ei cu cai. Născută pe 16.02.1971, nu am fost un copil gras la început, dar ulterior familia mă tot chinuia cu untură de pește și mă obliga să mănânc mai mult decât aveam nevoie. Probabil la faptul că m-am îngrășat au contribuit și bolile copilăriei. În 1977, 4 martie, era ziua nașului meu și eu boleam în pat cu otită și febră. Þin minte că mama nu era acolo dar tata, nașii și mătușile bătrâne da. Încontinuu mă obseda felia de tort pe care nu o primeam și o ceream mereu. Apoi a început cutremurul, eu vedeam pe fereastră fulgere mari (mi s-a spus că din cauza liniilor electrice deteriorate), tanti Ana (mătușa din America) striga să fiu dusă sub masa solidă la care stăteau ei, dar nu m-au dus. Nașii și tata au ieșit afară. Mama (din câte povestea mereu tata), s-a zăpăcit de tot și a coborât de la etajul 9 din Colentina în stradă, încălțată cu un singur papuc. De atunci detest cutremurele (desigur sunt un fenomen normal, recunosc, tot ce există este firesc). Tot de atunci mama zice că își făcuse planul să se mute într-o casă sau la un etaj inferior într-un bloc.
Casa în care locuiam cu mamaia era plină de mistere și povești vechi, la fel cum era și mamaia. Eu locuiam împreună cu ea la parter, unde erau două camere, o bucătărie și un fel de baie care nu a ajuns nicodată funcțională. Igiena era precară, mă spălam așa cum puteam în lighean și îmi amintesc că părinții mă duceau la ei la bloc sâmbătă și duminica să fac baie, dar cred că doar după ce am intrat la școală. Îmi amintesc că nașa fierbea și spăla rufele în cazane de tuci cumpărate de la țigani și care au făcut obiectul unei dispute după moartea tatei. Nu îmi plăcea s-o văd pe biata mamaia când făcea baie, fiindcă suferea și de hernie și avea sânii extrem de fleșcăiți - dar asta e viața! Mi-era tare milă. Nu se dezbrăca de chiloți în fața mea. Apa de spălat și de băut o luam în copilărie din fântâna cu roată, deși se pare că apa de acolo nu e chiar bună de băut, mama s-a mutat acum câțiva ani în apropiere și bea acum apă din comerț. După un timp nașu, priceput la meșterit, a instalat o pompă, care ce e drept se strica din când în când. Nașu se pricepea aproape la orice, îl urmăream fascinată cum pregătea piatra de var pentru stropit via și îmi explica reacția chimică, mi-a meșterit odată în dar un scăunel micuț din scânduri bej frumos lustruite la care țineam foarte mult. Bietul om... unul din cele mai triste momente din viața mea a fost când am descoperit o poză cu ultimul lui brad de Crăciun, pentru el singur, înainte să moară, sub care așezase acel scăunel. El spera poate să mă întorc la vremea frumoasă a copilăriei, dar oamenii răi din viață m-au chinuit atât de mult încât nu am reușit nimic din ce spera el sau ce speram eu. Tot el mi-a făcut odată un gherghef la care țeseam covorașe micuțe și mi-a dăruit multe alte mici bucurii. Ceea ce nu mi-a plăcut la el, dar mai târziu am înțeles că așa e viața a fost faptul că îneca puii micuți de pisică sau câine - dar nu puteam face crescătorie!Atunci nu erau centre de castrare ca azi. Pe Croka despre care voi vorbi mai jos a părăsit-o la pădure săraca!
Erau două curți și două grădini mari, unde mă jucam cu câinii și pisicile și mă umpleam de purici. De aceea mă amuzau vorbele glumețe ale nașilor - somn ușor vise plăcute puricii să te sărute/ noapte bună somn ușor șapte purici pe-un picior. Primele poezii scrise în clasele primare erau strânse într-un caiet pe care mama l-a aruncat cred după 89 (îl țineam în spatele biroului). Scriam că "am avut un vis ciudat/eu cu Peggy și cu Panda/eram parcă-ntr-o livadă/plin cu meri de ciocolată", apoi în strofele următoare vorbeam despre o doamnă care mă servea la cotitură cu prăjitură din flori de salcâm, fiindcă pe stradă creșteau salcâmi și auzisem că se consumă și pofteam deși nu gustasem niciodată decât nectarul florii (tot așa la noi în curte erau flori de mânușița doamnei - Mâna Maicii Domnului, răspândeau un parfum extraordinar primăvara și Pucu m-a învățat să sorb nectarul din ele - precum și din liliacul abundent, dar florile de liliac sunt totuși prea mici ca să le deguști. Peggy și Panda au fost doi câini din copilărie. Îmi plăceau și pisicile, îl țin minte pe Flețu cel bătrân - motanul siamez cu care am poză când eram mică. Apoi a fost o pisică gri pe care eu am îmblânzit-o când era pui și a devenit extrem de lipicioasă, dornică de mângâiere în permanență. Nașa a botezat-o Bamboleta. Dar pe Bambolețica, fiica ei, nu am mai îmblânzit-o, fiindcă îmi învățasem lecția că animalul e mai fericit lăsat liber și se comportă mai normal. Pe Panda l-am învățat să sară prin cercul meu roșu de Hoola Hoop sau de joacă (se pare că aveam puțin talent de dresor, așa credeam eu, familia se arăta interesată). Pe Crăcănica, o cățea neagră și micuță, eu o numeam Croka și îmi amintesc cu încântare și acum că o dată m-a așteptat când mă întorceam de la școală la colțul străzii în două labe și m-a condus așa până acasă. (Mă impresionaseră cărțile "Colț Alb" - la care am plâns - sau "Singur pe lume" și găseam ecouri din cărți în lumea care mă înconjura). Iarna încercam să călăresc câinii sau să îi pun să îmi tragă sania, dar cel mai mult mă fascinau tunelurile din curte sau grădină prin zăpada mare...totul era atât de magic, luminos și frumos !
În camera în care stăteam la parter erau o pendulă veche care ticăia liniștitor și o sobă de teracotă. Mă așezam în fotoliul de lângă sobă și îmi încălzeam tălpile pe cahle, fiind mereu certată de mamaia că pot să stric soba dacă o lovesc prea tare. Ne încălzeam cu lemne dar și cu cărbuni și când am mai crescut o ajutam și eu pe mamaia la adusul lemnelor sau cărbunilor. Pe perete erau tablouri fără valoare. Am fost fericită când am primit cadou un calendar de perete cu flori pictate de copii din China cu degetul, simțeam o emoție delicată și multă gingășie. Mamaia tricota mult, îmi făcea diverse hăinuțe, mănuși, pălării în punct de tricotat numit picioruș, ornate amuzant cu flori și căpșuni. Am avut multe și începusem să prind gustul pălăriilor. Mai am și acum poză cu mine cu umbreluță și rochiță "tiroleză" cu șorțuleț alb cu dantelă, țin minte și azi rochița aceea.
De la parter la etaj ducea o scară spiralată, niciodată zugrăvită până la vinderea casei , care comunica și cu pivnița. Pe acolo mă urcam eu, cu inima cât un purice, încărcată de emoții fiindcă îmi iubeam nașii și ajungeam în apartamentul lor (ei nu aveau copii), unde mă serveau cu bunătățuri (nașu mai ales era un bucătar grozav), de pildă mâncăruri cu multe condimente (de atunci am prins gustul condimentelor), verdețuri felurite (niște salate grozave), mâncăruri de vânat sau pește (nașu vâna în mod legal fazani, iepuri și prepara niște ciorbe de pește extraordinare, dar și nașa gătea bine). În apartamentul lor nemodificat până după 89 era un colț cu icoane pictate de mama nașei, preoteasă văduvă, fiindcă soțul a murit într-un accident de mașină. Era o poveste sumbră când am mai crescut, fiindcă acel preot se pare că a fost bănuit sau a colaborat cu legionarii (cum făceau mulți) și făcuse închisoare. Și bunicul, tatăl mamei, povestea că în apropiere de satul lui fusese un cuib de legionari și oamenii (nu ei) le duceau mâncare departe peste dealuri. Umblau adesea vorbe în familie că tatăl mătușei tinere din America fusese SS și de aceea reușise să fugă împreună cu fiica prin Europa către America. Fata l-a ales pe el, nu a vrut să rămână în țară. El probabil a murit la scurt timp, dar ea a reușit să se mărite cu un om bogat și au avut 5 copii, veri de-ai doilea cu mine, dar numai o fată dintre toți avea copii acum câțiva ani. Legat de război pot aminti că fratele lui mama Limpi, bunica dinspre mamă, pe nume Ioan Barb, a murit la 21 de ani pe frontul antihitlerist și i-au ridicat în sat un monument la o intersecție de drumuri, îl vedeam de fiecare dată când mergeam la șipot după apă, apoi am fost cu părinții și bunicii la cimitirul eroilor la Bălăușeri unde se presupune că este înhumat. În alt colț nașu ținea un portret în cărbune al tatălui lui, fiindcă el era într-adevăr talentat, făcea și niște acuarele superbe și fusese student un an la arhitectură - dat afară din motive incerte (povestea că a avut o viață așa complicată, încât nu îmi pot imagina) după care a făcut o școală tehnică. Dau un exemplu din ce mi-a povestit despre viața lui (foarte puțin de altfel) - odată mergea liniștit pe stradă și din vârful unui imobil a căzut o cărămidă cu puțin înaintea lui sau după. A lucrat multe proiecte de case pentru unii, dar era extrem de migălos, dura enorm chiar și până îmi făcea mie desene cu animale (parcă erau vii!) pe care ni le cereau la școală ca material didactic. A făcut și planșe de perete pentru clasa mea, pentru ora de franceză. El mi-a dat primele lecții de desen, m-a învățat să citesc, să recit poezii și chiar m-a ajutat să scriu mai bine descrieri de natură sau mici poezii. Era cu 10 ani mai în vârstă decât fratele lui, tata, care era de-o vârstă cu nașa. Dar nu semănau - nașu era negricios și purta barbă și nu albise, în ciuda vârstei. Tata chelise și era mai înalt și gras. Interesant era că unde dormeam eu era pe perete un tablou cu mama lui mamaia și un copil blond pe tricicletă ca a mea, mai am și acum poza copilului. Nașu zâmbea ciudat și îmi spunea - n-ai să crezi Cristina, dar ăla eram eu - și într-adevăr mi se părea ciudată o schimbare a părului blond deschis în negru și a tenului din alb în măsliniu. Parcă nici trăsăturile nu semănau. Oricum mamaia îmi arăta mereu albume cu poze vechi și îmi spunea sute de povești. După mult timp am descoperit că nașu avusese o primă soție tot frumoasă (și nașa era frumoasă în tinerețe) de care divorțase și ale cărei poze fuseseră aruncate cu o excepție găsită de mine - ea a murit la cutremur și nașu s-a supărat când l-am întrebat de ea și de ce s-au despărțit - era rea de muscă spunea el și eu nu am înțeles. Cred că după moartea lui tataia, dacă nu mai înainte, casa a rămas ca un fel de casă a domnișoarei Havisham din Marile speranțe. Intrarea din față, dinspre poarta de pe strada Aurel Vlaicu (care a fost cum știți un erou mort în zbor când traversa munții) a fost închisă (ușa casei), rămânând acolo un antreu cu vechituri și dulcețuri care de obicei mucegăiau fiindcă mamaia punea puțin zahăr în ele. Noi intram în casă prin spate, adică prin curtea ce avea poartă spre o stradă cu alt nume de erou - Mihai Viteazul (Și eu chiar urma să fac liceul Mihai Viteazul). Azi acea casă nu mai există, tata a vândut-o înainte să moară și noii proprietari au reconstruit-o păstrând se pare fundațiile.
Trăiam în general în economie, aveam bani puțini. Mamaia avea de la stat o pensie mică, precis sub 800 de lei, maximul atins de ea în anii 80. Când eram mică mâncam din ouăle fierte moi mai mult mijlocul și nașu a observat și m-a învățat să adun cu lingurița totul de lângă coajă. Curioasă oarecum ca unii copii, dar nu exagerat, am intrat uneori și în acel antreu închis unde am găsit cărți vechi grămadă, printre care și un Fibel din care încercam să buchisesc, dar nu am învățat decât câteva cuvinte în germană. Mamaia povestea că lucrase la o grădiniță în limba germană și știa câte ceva, dar nu era bună profesoară. Tot așa nu s-a prins de mine nimic din limba maghiară (în afară de câteva cuvinte de la tanti Piri) și, deși mi-era rușine, nu îmi plăceau defel limbile germană și maghiară, spre norocul meu poate, fiindcă la școală urma să învăț franceză și engleză și chiar să fiu dintre elevii dotați la aceste limbi. Îmi plăcea ediția bilingvă din Petofi (o am și acum) din care citeam "Ianoș viteazul" și recitam (m-au înregistrat și pe casetă) poezia "Mă chinuie amar un gând" - în care era vorba despre libertate și moarte, Petofi a fost un poet pașoptist.
Mamaia m-a învățat să citesc și poeziile poeților români - Coșbuc, Eminescu, Alecsandri, Magda Isanos, Topârceanu. Citeam împreună uneori mereu aceleași poezii și discutam despre ele. Cele ce m-au impresionat mai mult au fost :
1 - romanul "Cele două orfeline", care avea ultimele pagini lipsă, dar totuși l-am citit (pe una o chema Louise și era oarbă, pe cealaltă Henriette). De curând am găsit pe net că povestea se termina cu bine.
2 - romanul "Colț alb", care m-a impresionat până la lacrimi.
3 - o poveste scurtă despre un dezastru ecologic prin forța răului, dar în care triumfa totuși binele după multe pierderi (găsită în antreu, am uitat titlul).
4 - și mai ales, povestea Teotolindei dintr-o ediție veche a lui Coșbuc pe care nu o mai am (am regăsit-o pe net), pe care mamaia insista mereu, spunându-mi cumva indirect că și eu voi suferi la fel (totodată spunea că îi place povestea Crimhildei dar că eu semăn cu Maria Stuart și voi avea de suferit ca ea - eu nu am înțeles atunci ce vrea să spună și m-am prefăcut proastă - cum adică, semăn cu ea la înfățișare?)
Mamaia îmi povestea despre trecutul ei și despre faptul că suferise enorm, cât un roman întreg. Scrisese poezii, mai ales despre pace și iubire între oameni. Mi-a arătat poze din tinerețe de la prăvălie, unde l-a cunoscut pe tataia, care era pedichiurist. Ambele prăvălii erau lângă Biserica Armenească, acolo au copilărit tata și nașu. Apoi mamaia spunea că numai prin munca ei (fiindcă tataia prăpădea banii pe curse și chiolhanuri) și-au cumpărat o fermă și după naționalizare s-au ales cu acea casă și grădinile. Deoarece banii nu ajungeau pentru toate nevoile, a fost nevoită să amaneteze și să vândă bijuteriile pe care mi le arăta în copilărie spunând că vor fi într-o zi ale mele - o parte le-a dăruit mamei și nașei, dar mai ales pe mama o alinta cu bibelouri și bijuterii, deși recunoștea că este o femeie a dracu și avea convingerea că îl va băga pe tata în mormânt. Cu toate că îmi povestea că soțul Ironim (cu 12 ani mai în vârstă) se purta mizerabil cu ea, eu mă îndoiesc de adevărul spuselor mamei mele că mamaia îl ura atât de rău încât nu a vrut să fie îngropată alături de el ...poate acest lucru s-a întâmplat din alte motive. În ce privește proveniența porțelanurilor sau bijuteriilor, mamaia spunea că sunt cumpărate de la evreii care se refugiau sau sufereau în timpul războiului.
Primele mele ieșiri în afara cercului familial au fost timpurii în fragedă copilărie, când părinții m-au dus la mare, mai întâi în stațiunea Mamaia, am și poze și vedere scrisă stângaci de mine înainte de clasa I. Poate atunci, poate mai târziu, când eram mai mare, era să mă înec odată (am scris și o poezie despre acest lucru). Dar tata, care sărea împreună cu mine valurile și mă uitase un timp singură pe salteaua plutitoare, m-a scos de la fund după ce înghițisem multă apă. Deși copil, am simțit atunci prima oară frica morții. Dar îmi plăcea mult la mare, în afara faptului că mama mă punea să mă ard la soare pe burtă (eu vroiam să stau la umbră), era mereu nervoasă fără motiv, mă urechea ca de obicei și nu aveam voie să mă joc cu alți copii, să fac castele din acelea frumoase la țărmul mării. Toată viața am visat să învăț să înot, dar inițial tata nu m-a lăsat și apoi viața în ansamblu. Tata mai mult stătea la pescuit și eu trebuia să o suport pe mama.
Câteva cuvinte despre grădina fermecată în care creșteam. În afara faptului că eram înconjurată de o pădure de liliac (ca într-o poveste cu o prințesă răpită de un duh rău vreme de 7 ani) se găseau acolo toate soiurile posibile de flori sau poame ce vi le puteți imagina. Foarte puține nu erau - de pildă castani nu erau, care abundau în spitalul de psihiatrie. Liliacul era de mai multe feluri. Tot așa cum în 84 am învățat pe de rost cărțile din biblioteca tatei, în copilărie am început să învăț soiurile de plante din grădini, chiar dacă nu știam denumirea tuturor. Aveam brad bătrân lângă casă și merișor cu poame mici aurii în fața casei, unde trona și un trandafir cățărător de soi nobil presupun, foarte frumos și roșu cald. Aveam salcie cu veverițe și nuc cu bibilici. Și tei cu flori pentru ceaiul de zi de zi. Agrișe, coacăze, mure (zmeură nu, dar era la bunici la țară), diverși arbuști ornamentali, smochini și chiar lămâi. Peri și meri și piersici (aceștia nu prea aveau roade bune, în 89 tata a adus meri de la Bistrița, cireși de mai și cireși pietroși de mai multe soiuri și cireși albi și cireși amari care făceau delicioase zilele copilăriei, vișini altoiți și nealtoiți de mai multe soiuri care umpleau partea din față a grădinii, pruni, gutui, corcoduși din care ai mei preparau acritura pentru ciorbele de primăvară. Vița de vie se lăfăia în boltă cu mai multe soiuri dar și în ambele grădini - tămăioasă, coarnă, hamburg, ș.a. Erau adică și struguri de vin și struguri de masă, de obicei atât de mulți încât ajungeau să fie mâncați de viespi sau lăsați în vie. Îmi amintesc fascinată teascul vechi de stors struguri și cum priveam și așteptam să gust sucul dulce și proaspăt. Dar ceea ce mă impresiona cel mai mult în copilărie erau florile - poate și fiindcă citisem povestea lui Andersen despre balul florilor. Oricum eram un copil cu simț de observație, înclinată să studiez cu atenție viața gâzelor și păsărilor - urmăream furnicile ( am scris o povestire, o am și acum pe o casetă), gărgărițele (vaca domnului), ciocănitoarea din cireșul din curte, eram atentă cum cresc florile de la o zi la alta, începând cu ghioceii mari, timpurii și parfumați pe care uneori mamaia îi sădea în ghiveci în ianuarie ca să am să duc profesorilor la școală în trimestrul doi. Duceam cu atâta drag - și umpleam de mărțișor și băncile colegelor de clasă - cu un sentiment indescriptibil de fericire, fiindcă așa fusesem educată. Când înflorea liliacul nașu umplea brațele tuturor doamnelor care veneau acolo în vizită, și pe vremea aceea aveam des vizitatori. Aveam și narcise și zambile și trandafiri și lalele și violete și toporași. Iasomie nu era. Erau și crini și clopoței înalți cum am văzut în curtea facultății de medicină și forsithia. Era un tufiș imens de floarea miresei (nu știu sigur numele românesc, așa mi se spusese atunci, l-am găsit pe internet în engleză Bridal Wreath Shrub). Îmi plăcea enorm să trec pe dedesubt și să scutur peste mine petalele mici și albe în ploaie. Mamaia aducea primăvara flori și crengi înflorite în casă. Și erau și altele al căror nume nu îl cunosc. Enorm îmi plăceau frunzele de calapăr sau calofir, parfumate mentolat, pe care le îmbinam în buchețele cu lăcrămioare gingașe. Și apoi grădina de zarvaturi - nașu lucra cu nașa cu multă migală, pregătea din timp răsaduri (de multe ori cam întârzia cu săditul), după mai mulți ani și-a făcut solariu. Eu urmăream cu ochi avizi de învățătură și cel mai important lucru pe care l-am învățat e că în viață toate au timpul lor și că răbdarea contează foarte mult. Aveam roșii de mai multe soiuri, dovlecei, morcovi (parcă), pătrunjel, ardei gras și iute, fasole, porumb, ștevie (de la Dumnezeu), mărar,ceapă, usturoi, restul nu mai reușesc să îmi aduc aminte. Toată copilăria am jinduit după perele zemoase pe care mi le lăuda mamaia, din care nu puteam gusta fiindcă eram la țară la bunicii ceilalți vara. În general alimentația mea era variată, nu mai știu din ce an tata venea o dată pe săptămână cu sacoșa încărcată la mamaia, care îmi gătea cum putea ea, deși eu vroiam să ajut și eu. Mama începuse să facă comenzi de alimente la o casă de comenzi cu livrare acasă, așa era pe vremea aceea. Mâncarea mea preferată erau ochiurile moi cu cașcaval dacă era. Dar îmi plăcea foarte mult și spanacul piure cu ochiuri. Detestam supa de chimen sau grișul prăjit sau mâncarea de gutui. Și nu îmi plăceau deloc prăjiturile cu nucă, iar laptele îl acceptam numai cu cacao. Mamaia făcea des clătite cu gem și nașu cam înfuleca. Odată a pus din greșeală acetonă pentru unghii în aluatul de clătite, eu am simțit gustul și am spus, dar ea la început a negat. I-am spus și lui nașu și în final ne-am împăcat fiindcă amândoi au recunoscut că aveam dreptate.
Însă ceea ce mă deranja cel mai tare în grădină erau păianjenii - enormi sau mici, de foarte multe soiuri, unii atârnând veninoși chiar lângă colțul ușei de la intrarea în casă (și nimeni nu se îngrijea să îi dea jos). Umblam câteodată pe sub ei cu frica în sân. Nașa a încercat să mă desensibilizeze, a luat în palmă un păianjen, dar mie mi-era silă. Doar cu omizile blânde mă jucam uneori, deși primăvara erau așa multe încât le striveam înainte să urce la fereastră și apoi nașu ne certa pe mine și pe mamaia că facem mizerie pe trotuar și nu le măturăm mai degrabă (mamaia spunea că oricum ar fi venit din nou). Doamne, erau așa de mulți păianjeni... Cătălina (fina lui tanti Piri) a fost odată în vizită la noi acolo și s-a plâns că a mușcat-o un păianjen la WC, cred că avea o bubă urâtă din câte țin minte. Eu nu am fost mușcată decât de o albină sau viespe odată, dar studiam comportamentul păianjenilor când le aruncam muște în plasă (bietele muște) și am constatat că nu săreau la muște așa cum mă așteptam! Odată am găsit și un cuib de păianjeni mici...Iar la roșii veneau uneori coropișnițe grețoase.
Lângă magazia de lemne mai erau niște clădiri părăsite, locuite pe vremuri. Nasul meu de copil a intrat odată și în mirosul acru de acolo, unde am descoperit spre mirarea mea - Mickey Mouse pe pereți, pictat destul de artistic, în stilul Walt Disney vechi. În magazia de lemne erau șobolani adevărați, am văzut și eu odată unul.
Tot în copilăria mică la un consult oftalmologic am primit diagnosticul de strabism divergent (așa țin minte) și mi-au dat ochelari de corecție pe care însă nu am vrut să îi port. Tanti Piri mă ducea la spitalul de ochi, unde lucra mătușa Lili și acolo făceam exerciții de corecție la aparate cu bastonașe sau alte desene, care mă plictiseau îngrozitor (o vreme).
Vise urâte în copilărie nu am avut, dar țin minte și acum acele două coșmaruri care m-au chinuit:
1 - o aventură urâtă într-o peșteră, nu mai țin minte amănunte.
2 - un vis care s-a repetat ciudat la interval de ani în care eu alergam obosită într-un oraș labirint, hăituită, speriată, amenințată și apoi luam un autocar salvator și ajungeam undeva în câmp dar era ceață și la o cotitură apărea o biserică albă și parcă eu mă pierdeam și mă trezeam nădușită.
În ce privește activitatea mea manuală - eram o pacoste! Toți se mirau de neîndemânarea mea. Am încercat să învăț să tricotez de multe ori și nu am reușit, de cusut coseam urât, la grădiniță mi-am cusut cartonul de învățat cusutul pe ciorap, etc. Dar îmi plăcea să decupez flori din hârtie creponată sau lucioasă, să fabric coșulețe și podoabe pentru bradul de Crăciun. Îmi plăcea să desenez și făceam felicitări pentru întrega familie pe care le dăruiam cu mult drag. Aveam răbdare și familia mă învăța să am și mai multă - desfăceam mazăre, sâmburi de cireșe sau vișine, flori de tei de pe ram, miezuri de nucă din coji, pisam piperul în mojarul mare gen clopot de bronz, care mă distra prin sunetul lui puternic, grav sau acut, împleteam mici opturi de cocă de Mucenici, spălam salata de untișor frunză cu frunză, etc.
Înainte de Crăciun venea Moș Nicolae. Îmi pregăteam ghetele sau cizmele cu atenție și le așezam în geam sau în hol. Cred că o dată am simțit-o pe mamaia strecurându-mi darul peste pat în timp ce moțăiam. Primeam desigur portocale sau mandarine, bomboane și alte dulciuri, nu era o ocazie de daruri mai mari. Dintr-un motiv neînțeles aveam o micuță fobie în copilărie, mă speria culoarea galbenă a chitului la geamuri și evitam să privesc.
Cât de frumoase erau sărbătorile și mai ales Crăciunul! Nașu lucra undeva într-un fel de pădure, rezervație-institut de cercetare (îi spunea Miciurin) unde aveau pepinieră și aducea brazi superbi. Pentru mine totul rămânea o surpriză până în Ajun. Nașu împodobea bradul cu aceeași migală cu care făcea totul și de multe ori erau și lumânări. Ne adunam întreaga familie (și atunci erau mulți), cu mine la mijloc în fața bradului strălucind feeric și cântam "O brad frumos", în românește dar puțin și în germană cine știa. Dedesubt erau pachete atât de frumos învelite și legate cu panglică, cu crenguță de brad în ea, cu numele destinatarului pe ele - mie mi se păreau atât de multe! Aveam onoarea să împart cadourile celorlalți și bineînțeles eu primeam cele mai multe și mama evidenția acest lucru uneori spre jena mea (sau poate și alții spuneau). La masă întotdeauna se respectau anumite reguli de politețe, de așezare pe scaune, și totul era impecabil de frumos ornat și farfuriile și paharele în ordine. Și mie îmi plăcea să ornez masa și m-am bucurat mult când am servit colege în farfurii vechi de porțelan cu chipuri gingașe de femei pictate pe ele la ziua mea odată (farfurii pierdute după moartea tatei). Și de Paști era frumos, îmi plăcea mai ales că nașii făceau ouă colorate de-a dreptul artistic, dar și mâncare bună. Nașa mergea și la biserică să ia Paști, în rest eu acolo nu am fost dusă la biserica locală. Îmi plăcea tare mult cântecul "Cristos a înviat" pe care îl cântam la masă cu toții, simțeam fiori de emoție pe șira spinării și un val de energie năpădindu-mă de nedescris. Mulți ani s-a întâmplat așa până după 1989.
Familia numea locul de care vorbesc Andronache, după numele pădurii din apropiere, unde am fost odată cu colegii să culegem flori de primăvară.
Încă din copilărie, datorită poveștilor mamaiei și nașilor se conturau portretele contrastante ale tatei și nașului. Tata era copilul iubit al mamaiei, cel care reușise în viață și se comportase conformist, ordonat, în rândul lumii. Un om bun și blând spunea mamaia, care căzuse în ghearele unei femei rele - mama. Tata era inginer de drumuri și poduri, odată am găsit și eu carnetele lui de student. Avea note la limita inferioară. Mamaia îl lăuda mult și spunea că nașu fusese foarte dotat, nașu avea numai note bune în școală, dar era prea încăpățânat și de aceea nu reușise în viață, fiind un nonconformist boem oarecum, cu talente multiple. Nașu era foarte calm și vorbea așezat și cu mult raționament, tata era nervos, mereu agitat și cu gândul aiurea în aparență. Tata nu știa să vorbească cu oamenii, nașu era un adevărat mediator în conflicte. La mesele în familie vocea tatei nu prea se auzea și dacă spunea ceva nu era băgat în seamă, părea tratat ca un copil mare cum spuneau unii că a rămas, inclusiv diriginta mea de la școală, care l-a cunoscut ulterior. Tata era singurul membru al familiei membru de partid. Față de mine nașu era atent și grijuliu, îmi dădea răspunsuri la întrebări, tata aproape niciodată, în schimb se juca uneori cu mine și în copilărie era drăguț, îl iubeam mult, poate la fel ca pe nașu. Când mergea cu mine pe stradă avea obiceiul să mă țină foarte strâns de mă durea mâna și spunea că vrea să îmi dea putere, să fiu puternică. Nașu era lax în ce privește glumele și șotiile mele copilărești (și eram un copil vesel, ghiduș, foarte jucăuș și râdeam mult), în timp ce tata mă mustra dacă râdeam tare și îmi îngheța zâmbetul pe buze (spunea că după râs vine plânsul). Într-o zi a făcut poze cu mine și mama, cu el și bunicu venit la noi în vizită și în același timp a înregistrat pe casetă ce vorbeam între noi sau cum recitam eu poezii. Felul meu de a fi, vioi, vesel și cu multă afecțiune față de familie, a rămas evident pe casetă. De asemenea și eforturile tatei de a mă tempera. În ziua aceea mi-a plăcut și faptul că aveam ca ornament într-o vază niște măciulii maro de stuf de baltă. Tata avea pasiunea benzilor de magnetofon și a jocurilor de noroc încă din copilăria mea. Îmi amintesc cu bucurie cum mergeam cu el la mare la mașinuțe îi plăcea și lui să se tamponeze acolo. Un alt moment memorabil a fost când urcam cu liftul la etajul 9 odată la părinți și el mă alinta Cristinuța iar eu am răspuns prompt (așa eram eu) - cuța cuța și tata a râs de gluma mea și avea să își amintească mult timp. Tata se îmbrăca în general în costum și cravată și se bărbierea proaspăt, chiar dacă avea uneori tăieturi pe obraz și pantalonii îi călca sub pantofi. Nașu avea o îmbrăcăminte mereu lejeră și barbă și spunea că probabil acesta a fost unul dintre motivele marginalizării lui, faptul că are mutră mai cosmopolită. Nașu povestea că în copilărie trebuia să suporte bătăi din cauza șotiilor sau greșelilor fratelui mai mic, iar tata se plângea că suferise mult din lipsă de condiții de învățătură fiindcă trebuise să suporte mirosul bătăturilor și alte neajunsuri în prăvălia de pedichiurist lui tataia. Și totodată fusese persecutat de regimul politic din anii 50 fiindcă nu avea "origine sănătoasă".
Scriu puțin despre relația dintre nași - erau uneori și ei ca niște copii. Erau calmi și liniștiți, păreau că se iubesc, dormeau după masa după ce veneau de la serviciu după care negreșit își sorbeau cafeaua în curte, la masa de sub bolta de viță. Abia după aceea, lent, se apucau de treabă în grădină. Nașu avea obiceiul să mă înțepe câteodată în glumă cu expresii latine, de pildă "festina lente", una dintre vorbele lui favorite. Dar știa multe, de pildă când se referea la evoluția mea în viață spunea desigur și "citius altius fortius" și avea și obiceiul unor vorbe de duh sau proverbe care mie îmi plăceau. Iernile nașii stăteau uneori la povești lângă sobă cu mine și mamaia și m-a impresionat faptul că jucau laba gâștei cu sfoară și cu multă îndemânare (eu nu am știut niciodată să joc). Îmi făceau, mai ales nașu, avioane și vapoare din hârtie sau îmi curățau coaja de portocală în formă de omuleț, care vă dați seama că ieșea de obicei băiețel. Ei au fost primii care mi-au imprimat imensa dragoste de copii și nevoia de a avea un copil. Și nașii și tata mă făceau să cred în victoria adevărului și binelui în viață, ambii spuneau că așa se va întâmpla, chiar dacă după multe suferințe și timp îndelungat (Și mamaia la fel). Deci eram într-un fel pregătită pentru orice fel de suferințe de viață.
Exista și o lume magică acolo, așa cum povestește și Creangă în amintirile lui. Mamaia cu surorile ei se distrau ghicind în cărți. Și mie îmi plăcea jocul acela, mai ales farfuria de la sfârșit împletită din cărți de joc, cu care mă jucam aruncând-o în zbor prin cameră (la mijoc era femeia căreia i se ghicea și pe pe margini problemele sau bucuriile ei). Nașa era dama de pică, eu eram dama de cupă, tanti Piri dama de ghindă parcă, nu știu după ce criterii. Mă enerva că mamaia alegea și pentru mama mea care era o rea și nervoasă tot dama de cupă ca și pentru mine. În alte dăți mamaia îmi ghicea în palmă - spunea că eu sunt o fire prea generoasă fiindcă degetele stau înclinate în extensie spre exterior și că totul mi se va scurge printre degete în viață, ca și lui taică-meu. Totodată îmi arăta zâmbind că palmă am un M ca și cum ar fi numele meu și îmi arăta linia vieții, capului și inimii. Nașa s-a uitat odată la mine în palmă și a rămas uimită că am două capete (sau poate mamaia). Nașa a spus că pe linia vieții mele este un mare impas cam pe la 30 de ani , dar dacă voi trece cu bine peste acel moment, totul va fi luminos și frumos în viața mea. Lumea magică se împletea cu cea din curte: păianjenii albi însemnau veste, dacă un cuțit cădea pe jos însemna că venea un bărbat în casă, dacă era lingură însemna că era femeie. Dacă aveam același gând cu mamaia murea câte un drac. Ca să nu uite ceva, mamaia lua o bucățică de ață în gură, iar cu ața găsită pe hainele mele îmi ghicea (cum făceau și copiii) prima literă a numelui ursitului meu învârtind-o pe degetul meu. Pe casă erau mulți porumbei și în jur mai veneau și guguștiuci și mamaia spunea - de ce oare porumbeii au fost aleși ca simbol al păcii când se bat tot timpul între ei? Sau de ce oare guguștiucii sunt simbol al iubirii când sunt atât de răi și gălăgioși și se ceartă mereu? Uneori cădeau pui de porumbei de pe casă și nașu îi arunca milos la loc, eu cu mamaia am îngrijit de multe ori porumbei bolnavi. Unii însă mureau otrăviți de la pesticidele din câmpurile din jur. Mamaia mă învăța mila mereu: față de bolnavi, față de copii săraci (deși ei rupeau gardul și furau cireșe de la noi, ea îi ierta ca în cartea Mizerabilii și le dăruia chiar cu mâna ei cireșe, dar nu știu dacă vreunul a învățat vreo lecție a binelui din acest lucru. Nu îi plăceau țiganii, care veneau și se opreau la poartă cerșind, staționând timp îndelungat cu căruțele lor, dar uneori chiar și acelora le mai dădea câte ceva (mai rar). Dincolo de poarta din spatele curții era un lac neasanat și împuțit. Primăvara aveam concert de broaște și apoi sufeream mult de pe urma țânțarilor. Azi este un stadion public acolo.
Atmosfera era pacifică, ca într-un mic paradis. Primeam invitați, tata și nașii aveau mai mulți cunoscuți în vremea aceea. Discutau mult și adesea discutau aprins politică, ceea ce pe mine mă enerva teribil. Dar vorbeau și despre alte lucruri. Nașii erau foarte amabili și îi spuneau lucruri frumoase despre toți chiar și după ce plecau de la noi, în timp ce mama era o bârfitoare rea care îi făcea cu ou și oțet pe toți, mai ales pe cei care se purtau bine cu ea. Mie mi-era greu să văd ura ei față de nași și mamaia, când ei o vorbeau chiar pe ea de bine. Îmi amintesc câțiva dintre prietenii lor de atunci. Tata ținea la o dentistă (care m-a îngrijit când eram mică cu multă atenție), d-na Retti Ștefania, țin minte numele fiindcă mi se părea mai ciudat. Nașii vorbeau de bine și pe Marinică și Erika, chiar dacă ea era se pare evreică. Se pare că nașu totuși nu avea încredere absolută în evrei (după 89 urma să îi numească jidani), din moment ce spunea chiar dacă, dar era prieten cu ei (nu mai țin minte sigur dacă Erika era evreica, dar știu sigur că ei au emigrat în Germania, și-au deschis restaurant acolo, după 89 nașu a fost în vizită la ei și după mai mulți ani Marinică acela a cumpărat grădina noastră mai mare). Eu oricum eram copil și nu eram lăsată să înțeleg discuțiile celor mari sau să le învăț numele, eram singură și ei mă țineau deoparte, uneori în centrul atenției. Nașa insista mult pe faptul că eu nu aș fi un copil ca toți copiii fiindcă sunt prea singură și nu am parteneri de joacă. M-am jucat odată cu fetița acelui cuplu în grădină, era un copil care m-a uimit enorm prin vivacitate și țipetele ascuțite pe care le scotea. Vă spun cu certitudine că încă din copilărie eram ținută oarecum ca un fel de "nebună", primeam amenințări directe sau indirecte despre soarta mea grea viitoare. Mi se spunea că nu prea cred ei că voi avea bărbat sau poate și copii fiind prea moale, timidă și retrasă. Oricum repet, nașii mă învățau în permanență lecția că omul trebuie să fie tolerant cu semenii săi, să îi ierte și să îi înțeleagă pe fiecare, fără prejudecăți. Și să merg înainte indiferent de dificultăți și să sper. Mamaia avea mai multe vorbe pe care le repeta, una era: nu există nu pot, există nu vreau. Am uitat să spun că dormeam cu ea în pat până la 13 ani și uneori îmi plăcea să țin capul la pieptul ei, dar săraca îmi explica că suferă de inimă și îi e greu.
La petreceri nașului îi plăcea să se îmbete uneori (tata bea mai puțin, nu se îmbăta și nu era expansiv ca nașu când bea). Nașu cânta frumos, și eu îl îngânam uneori la romanța "Am iubit doi ochi albaștri" sau la altele. Nu mai știu la ce vârstă a prins obiceiul să mă ciupească uneori de ceafă, să mă mângâie puțin pe gât sau spinare, ceea ce mi-a dat primii fiori sexuali din viață și primele întrebări, îndoieli, remușcări.
În casa de peste drum locuia o basarabeancă cu familia ei, dna Vieriu. Ei țineau în curte mulți trandafiri și cred că am primit și eu poate câțiva în dar. Fata ei, Alina, era cu trei ani mai mare ca mine și țin minte că eram atrasă de casa lor unde am fost de câteva ori (o dată am găsit-o pe Alina desenând ca temă pentru școală musca de casă) și am cerșit covrigi uscați din cei atârnați pe grindă peste iarnă, care tare îmi făceau cu ochiul. Doar peste ani, plimbându-mă singură prin cartier, am trăit o întâmplare ca dintr-o carte de povești, ce mi s-a întipărit pentru totdeauna în memorie: priveam o curte cu trandafiri frumoși, purtată de un val de poezie și visare și o doamnă drăguță s-a apropiat de poartă și mi-a dăruit un buchet! Vă puteți imagina așa ceva? Nici mie nu mi-a venit să cred.
În toamna lui 1977, la 6 ani și jumătate, am început să merg la școală. Școala era destul de departe și mamaia venea cu mine la început. În prima zi de școală mi-a pus ghiozdanul în spinare și mi-a spus: Cristina de acum înainte încep greutățile în viață. Purtam desigur rochiță pepit cum era atunci uniforma, cu șorțuleț albastru. În prima zi învățătoarea m-a așezat (o chema d-na Piciu) în bancă cu Florentina Ioniță, o fetiță care plângea încontinuu că a fost lăsată acolo. După aceea ea a devenit un copil cu retard la învățătură. Eu am stat apoi în prima bancă rândul de la geam (pe dreapta) în bancă cu Monica Pelin, o fetiță blondă cu părinți care lucrau în China, crescută și ea de bunică acolo în Voluntari. Am fost și la ea în vizită acasă, avea o străbunică imobilizată la pat și bunica ei m-a servit cu sărmăluțe gustoase dar atât de mici încât nu puteam înțelege cum au fost preparate. M-a lăsat să mă joc cu tăblița ei chinezească cu nisip, dacă scriam ceva pe ea puteam șterge învârtind un șurubel. Ea avea penare și gume parfumate și stilouri chinezești în timp ce eu, puțin invidioasă (dar nu cu răutate), aveam penar simplu și stilou de 15 lei cu pompiță, ulterior mi-au luat și mie stilou de 25 de lei (am uitat numele mărcilor - Flaro, Albatros?) și după un timp chiar stilou chinezesc. La mine în viață toate lucrurile se petreceau treptat, după reguli nescrise, în timp ce alți copii aveau totul de la început. Ulterior a fost la fel și în viață, toți au obținut rapid totul și eu am rămas fără nimic. La fel a fost și cu banii de buzunar: ceilalți copii aveau, în mine nu au avut încredere decât mult mai târziu: Îmi cumpăram din ei cornuri proaspete cu gem de la chioșcul din curtea școlii. Dar aveam o cutie plină cu ștampile cu flori cu care mă jucam și îmi plăceau mult fiindcă imprimam în tuș trandafiri, lalele și multe altele. Când am început să am cerneală la școală am avut și praf PIC de șters petele de cerneală (corector) și ne-au învățat să facem desene peste foaia de hârtie imbibată în cerneală stropind cu decolorant sau trăgând linii albe. Tot foarte mult mi-a plăcut și tehnica învățată în clasele primare de a desena cu acuarele flori sau o jumătate de aripă de fluture pe o jumătate de pagină albă, după care îndoiam hârtia în două și culorile se imprimau pe cealaltă jumătate a paginii, rezultând un fluture frumos.
Primul an de școală a fost cam plicitisitor, dar noroc că eram educată să am răbdare. Îmi plăcea enorm să merg la școală, să fiu cu alți copii, dar știam deja să citesc, să socotesc, era plictisitor. Puțin știam și să scriu. Domnul Iancu, învățătorul de la clasa alăturată (a IV-a) m-a luat odată la el în clasă și mi-a cerut să citesc în fața clasei lui ca exemplu pentru elevii lui leneși. Cred că vă puteți imagina că muream de emoție. Timiditatea era cel mai mare dezavantaj al meu în clasă, deși știam toate răspunsurile nu îndrăzneam nici să ridic mâna să răspund, simțeam emoții calde și grele care mă împiedicau. Aveam memorie foarte bună, am învățat repede numele tuturor colegilor și rețineam bine ce trebuia învățat. Luam numai note de 10, o singură dată am greșit la un extemporal în care am scris mînânc în loc de mănânc, cum probabil auzisem pronunția greșită acasă la țară și mama a râs mult timp după aceea de mine și chiar și restul familiei. Luasem nota 6, dar nu a fost trecută în catalog. Totul era atât de frumos, iubeam atât de mult școala mea dragă și luminoasă cu flori în ghivece (țin minte acum doar asparagușii de atunci). Desigur la sfârșitul anului am luat premiul I și nașu mi-a împletit cununiță cu trandafiri, pe care mama a ținut-o pe dulap amintire un timp (mama păstra și felicitările mele cu desene pentru ea, nu știu dacă le mai are și acum, le-a avut și după 89). În toți anii care au urmat am luat premiul I cu cununiță, cu medii de 10 pe linie. Uneori cununița era cu trandafiri roșii plus unul alb în frunte, alteori invers, dar oricum coronița mea era sau mi se părea mie cea mai frumoasă, deși îmi plăceau și florile de câmp ale celorlalți colegi. Mă bucuram mult de cărțile primite ca premiu fiindcă așa cum spuneam citeam intens zi de zi. Am mai multe poze cu cununițe, și cu Monica dar și cu Răzvan, la sfârștul clasei a treia sau a patra, când datorită înghesuielii pe coridoare (așa se îmbrânceau mereu copii) ceilalți m-au împins într-un grătar de șters picioarele rezemat de ușă, acesta a căzut și mi-a fracturat degetul mare de la piciorul drept. Mă durea înfiorător și nașu spunea să rabd că nu e nimic (cum făcea el de obicei, îmi dădea o educație stoică la durere, când cădeam și mă juleam spunea să nu dau apă la șoareci și că nu îmi ies mațele printr-o simplă zgârietură și treptat chiar am învățat să fiu mai bărbat la durere). În ziua aceea de premiere mi-au făcut o poză plângând (o am și acum) apoi nașu m-a dus pe bicicletă acasă, că nu puteam păși decât cu mari dureri. Tata a reacționat ca de obicei cu iritare (asta îi mai trebuia lui, probleme) și la început nu prea vroia să mergem la radiografie. Apoi am fost și s-a constatat că era fractură, dar nu s-a pus în gips. Stăteam în curte pe patul de campanie (rabatabil) și citeam la umbră "Din marile legende ale lumii", după care am început să pășesc treptat, cu durere la început. Alte fracturi nu am mai avut de-a lungul vieții de școlar.
Am ținut foarte mult la învățătoarea mea, cu care după mai mulți ani părinții au avut o relație de scurtă durată. Îmi plăcea să scriu mici descrieri de natură sau compuneri pe diverse teme și am scris una despre ea ca omagiu și una despre mama, despre care încă nu știam cât este de rea. În clasa a doua mi-a plăcut și de dna Sterescu, profesoara de franceză, fiindcă îmi plăcea enorm să învăț franceza. Eram tare veselă de felul meu și fericită, odată stăteam cu mama în grădină și îi repetam zilele săptămânii în franceză; în loc de duminică am spus Duminichi și eram tare mândră de gluma mea și am râs și mama s-a prefăcut că chiar crede că greșisem cu adevărat. Þineam mult la colegele mele și odată chiar le-am invitat la ziua mea de naștere la mine. După un timp am început să merg și eu la ele (unele mă rugau să le ajut la teme sau la înțelegere și mie îmi plăcea mult să fac pe profesoara, chiar mă gândeam că poate voi fi profesoară în viață). Adevărul este că toți colegii mei aveau bani mai mulți și haine mai multe (sau aproape toți, eu eram de obicei îmbrăcată de mamaia cu tricoturi ale ei sau rochițe cusute la mașină) și case mai frumoase și comode și mobilă nouă sau canalizare sau telefon, dar eu nu eram invidioasă și nici prea conștientă de acest lucru atunci. În mintea mea erau încă povești cu zâne și alte minunății și țineam atât de mult la fiecare colegă, le-am scris chiar și poezii inspirată de ele. Cât îmi erau de dragi Mariana, Viorica, Daniela, Georgeta, Tincuța, Aurelia, Simona, Corina, Olivia și multe altele. De mărțișor le dădeam tuturor mărțișoare și ghiocei frumoși cu mult drag și am fost șocată puțin când mi-au furat mărțișoarele din bancă. Atunci, bănuind-o pe colega mea de bancă (Lucreția Coman o chema) am scris o scrisoare onorabilă în care explicam ce simt și că pot ierta dacă mi le va da înapoi. Și mi le-a dat (parțial) și eu firesc m-am purtat mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, așa cum eram educată.
În clasa a doua au început să ne facă pionieri cu cravată roșie cu tricolor. Nu știu de ce, deși elevă fruntașă, m-au primit în organizația de pionieri numai în seria a doua. După aceea au ales comandanți de detașament și de grupă și eu nu am fost toată școala decât comandant de grupă, fiindcă alte criterii contau mai mult, nu notele mari, și se spunea că sunt prea molâie și timidă. Totuși lucrul acesta nu m-a afectat prea mult. Când am mai crescut m-au ales locțiitor de comandant de unitate (școală) deși teoretic nu aveam voie să cumulez două "funcții". Acest lucru însemna doar corvezi peste corvezi, fiindcă eu trebuia să plec din timpul orelor (care îmi plăceau) și să bat din ușă în ușă la fiecare clasă cu anunțuri legate de organizația de pionieri sau de colectarea deșeurilor reciclabile, fiindcă ne cereau hârtie, borcane goale, plante medicinale ș.a. Atunci am glumit și am numit toată acea acțiune "borcaniada", ceea ce a amuzat-o pe dna Arabagiu, profesoara de geografie, responsabilă cu organizația de pionieri și la care de asemenea țineam foarte mult. Îmi amintesc și acum fustele ei tricotate în punct bob de orez sau alte modele interesante. Comandant de unitate era Nineta (nu mai știu cum o chema), cu un an mai mare ca mine, una dintre fetițele cu care aveam poză la grădiniță. Eu nu prea am avut noroc în acea organizație de pionieri. De pildă la un moment dat d-na Arabagiu m-a întrebat dacă nu aș vrea să plec în tabără în Franța, fiind copil model și bună la franceză, dacă mă lasă părinții. Mama a acceptat imediat, dar ulterior pe mine nu m-au mai luat în tabără. Îmi mai amintesc și o excursie undeva la munte de o zi cu autocarul, în care m-am dus deși mi se făcea rău în mașină. Pe drum ne-au oprit la un local unde ni s-a servit varză călită (după îndelungi așteptări), care avea gust de leșie sau detergent, noroc că nu am mâncat decât puțin. Ne-am mai oprit în mijlocul naturii și atunci, eu, care eram un copil model și cuminte, m-am luat după alți colegi mai năzdrăvani și am coborât într-o râpă. Fiind grasă, nu am putut urca înapoi repede la chemarea profesorului Francisc, un domn foarte sever, și am ajuns ultima și rușinată destul. (M-a ajutat un coleg Răzvan să urc). În plus profesorul a vrut să ofere un exemplu elevilor și tocmai pe mine m-a urechiat, deși într-un fel eu eram cea mai nevinovată (uneori un copil cuminte simte nevoia să mai iasă din carapace și să fie la fel cu ceilalți). Eu nu eram obișnuită cu bătaia, decât cu accesele isterice ale mamei care mă lovea fără motiv. Nașu nu mă bătea, avea însă alte mijloace de a mă face să simt că am greșit, chiar mai eficiente (de pildă nu mai vorbea cu mine până când îmi dădeam seama ce am greșit și îmi ceream iertare). Mare parte din timiditatea mea se datora și fatului că eram grasă și greoaie la jocuri sportive și ceilalți copii rădeau de mine și mă respingeau. Unii chiar înjurau pe stradă (nu colegii mei). Îmi părea rău, chiar sufeream, fiindcă nu eram prea acceptată în jocurile lor, îmi plăcea efectiv la nebunie să mă joc. În clasa a 6-a m-am răzbunat oarecum pe această stare de fapt fiindcă m-am chinuit singură să fac șpagatul (sfoara) și podul și eram într-adevăr dintre puținele fete care reușeau frumos aceste lucruri, dar nu acestea contau la note.
În școală existau multe activități extrașcolare. Domnul Bichir, profesorul meu de biologie, era și directorul școlii și inițiase un cerc de biologie, unde se prezentau referate (eu am făcut unul "Există limite pentru viața terestră?" în care îmi amintesc cu plăcere că m-au impresionat viața bacteriilor sau a altor viețuitoare minuscule la temperaturi extreme, calde sau reci). Totodată în școală aveam solariu și un colț unde creșteam iepuri - odată a venit televiziunea și mi-au luat și mie un interviu despre aceasta, prima oară când am apărut la televizor. Creșteam și viermi de mătase și am impresia că îi hrăneam cu frunze de dud. Se organizau concursuri de biologie, am participat și eu la unul pe echipe despre rasele de iepuri și creșterea lor. Devenisem expertă pe vremea aceea în toate acele amănunte. Dna Arabagiu a organizat un teatru pentru copii cu piesa Procesul Apei, în care eu am jucat rolul procurorului (numai două replici) și aveam un costum frumos pregătit de mamaia. Spre tristețea mea mama nu m-a lăsat să merg la Buftea la reprezentație într-un fel de manifestare sau concurs.
În clasa a V-a am început lucrul cu profesori și dirigintă și învățarea limbii engleze. Toată viața am avut o mare capacitate afectivă, adică mă legam sufletește de aproape toți cei pe care îi întâlneam, cu multă tandrețe și duioșie, creând adevărate povești frumoase pentru fiecare. Probabil natura mea inocentă și bună și singuratică mă împiedica să văd că erau și ei oameni cu defecte, nu idealizați așa cum îi vedeam eu. Fiecare profesor mi-era drag. Notă aparte făcea doar dl Todică, profesorul de istorie, care vorbea repezit și nu prea avea dicție, astfel încât nu înțelegeam nimic, dar îmi plăcea și de el. Oricum istoria nu prea mi-a plăcut niciodată, nu îmi plăcea să memorez date și nume, mi se părea o harababură. La fel nici geografia nu prea mă încânta din aceleași motive, dar îmi plăcea mai mult. Cel mai mult îmi plăceau limbile străine și gramatica limbii române, fiindcă la literatură aveam impresia că nu prea am talent la comentarii și alte cerințe. Dar gramatica, până la fraze complicat de analizat, era o adevărată plăcere. Profesoară de limba română mi-era doamna Gogolan, vecină și prietenă de bloc cu mama, care avea un soț Jean despre care mi s-a spus ulterior că e schizofren ca mine, că are o viață închisă și de care ea a divorțat. Ea venea la noi în vizită și mă dezgusta faptul că povestea cu părinții mei cum râdeau de bietul Jean, dar poate ea nu era de vină, oricum și de mine diverse canalii au râs mult, chinuindu-mă. Mama glumea că vroiau să mă mărite cu fiul ei Cristi, cu un an mai mare (care acum are nevastă și un copil din câte știu). Profesoară de matematică și dirigintă mi-era d-na Plămădeală, cumnată cu fostul prelat, înmormântat la mânăstirea Sâmbăta de Sus. D-nei, ca și dna Gogolan, au făcut meditații cu mine pentru liceu în clasa a 8-a așa cum era obiceiul și veneau la mine acasă. (De fapt eu niciodată nu simțeam că pot spune acasă cum spuneau ceilalți copii). Ea era mai puțin condescendentă ca profesoara de română și nu accepta toate fițele mamei exprimându-și deschis opinia. Mi-a plăcut că odată de 1 sau 8 martie a organizat cu noi în clasă un spectacol cu versuri de primăvară, poate și cântecele. Ceea ce a fost straniu dar și fascinant pentru mine și de aceea mi s-a întipărit în minte este că ne-a rujat pe noi, fetele, ca să arătăm ca niște flori. Cu mine era severă, mă muta uneori din bancă cu alte colege fiindcă spunea că nu trebuie să mă atașez prea mult de lucruri, că trebuie să învăț să mă obișnuiesc cu schimbarea (cred că avea oarecum dreptate, având în vedere natura mea afectivă). Primele lecții de teoria mulțimilor în clasa a V-a le-am făcut cu ea în câmp la practică agricolă, la porumb sau sortat cartofi. Fiindcă din clasa a V-a ni se mâncau multe ore de curs prin munca la câmp. Mai țin minte că m-a bătut odată la palmă cu rigla în fața clasei ca exemplu (eu trebuia să fiu mereu model pentru ceilalți), fiindcă nu îmi făcusem tema, ceea ce a fost poate singura excepție, dar tocmai atunci a controlat, nu mai țin minte de ce nu îmi făcusem tema. Se părea că la matematică nu aveam talent deosebit, dar în școala generală totul era foarte simplu pentru mine. Mai îmi plăceau mult biologia, dar și agricultura, unde învățam lucruri interesante și aveam o profesoară bună ca pâinea caldă, făceam desene, etc. (poate și fiindcă aveam bunici la țară). La desen era profesor dl I (nu mai țin minte numele), prieten cu dna Gogolan (odată am auzit pe mama vorbind cu ea lucruri pe care poate nu trebuia să le aud, ceva despre un fel de a te bucura de plăcerile vieții mai avid pe ultima sută de metri, către 40 de ani și chiar peste - petreceri și altele - și eu m-am simțit rușinată). El îi făcuse ei cadou picturi de-ale lui, le avea pe perete. Mie îmi plăcea mult să desenez, dar lui nu îi plăcea cum desenez eu, zicea că nu amestec destul culorile, nu cred că era adevărat. Odată m-a rănit fiindcă i-am arătat desene dragi ale mele în creion cu bunicii mei la țară și într-un fel a țipat că nu le-am făcut eu, că este mână de om matur (asta îmi amintește de țipetele unei doamne psihiatru Vișoiu când am implorat-o să am și eu dreptul de a munci ca om liber). Acele desene și alte acuarele mi le-au furat ulterior colegii din București când m-am mutat. Profesorul de muzică se numea Stoica și era cel mai sever, dar părea un om bun. Eu știam că nu aveam voce sau ureche muzicală, nu m-a primit la cor (cum nu fusesem primită nici la cercul de mandoline, unde îmi doream tare mult să merg și nașu mi-a cumpărat mandolină degeaba, o am și acum), dar spunea că dacă eu cânt mai încet merge și melodia. Când mergeam cu el în practică agricolă cu tărăboanțele prăfuite în care ne înghesuiau, el dădea tonul și cântam cu toții "da la di la da da" sau alte cântecele vesele. Profesorul de fizică, pe nume Soare, avea părul argintiu dar nu era bătrân. El m-a scos pe mine și alți copii în fața clasei să fim Soarele, Pământul și Luna. Eu eram Pământul și rotindu-mă în jurul meu și al Soarelui aproape să cad pe băncile din fața clasei spre distracția copiilor. Oricum Lunei îi era și mai greu. Profesoara de sport era drăguță, zâmbitoare mereu și amabilă, nu s-a purtat urât cu mine. Pe profesoara de engleză n-o mai țin minte bine. Dar pot povesti că la început ne-a cerut să ne scriem numele pe cartonașe în limba engleză, să alegem noi un nume. Din cauza verișoarei mele din America am ales Katy, fiindcă nu îmi plăcea Caroline, cum îmi pusese d-na profesoară numele. Dar mi-a zis că nu există Katy și trebuie să aleg între Catherine, Cathy, Kate. Am ales Cathy sau Catherine, nu mai țin minte. Orele de engleză îmi plăceau mult. Oricum, în ansamblu, ceea ce am învățat eu de la acești profesori pe care i-am iubit, laolaltă cu educația din familie, în ciuda exemplelor negative sau poate chiar mai mult datorită lor, a fost tot să fiu un om bun și drept, să gândesc mereu curat și să fiu foarte cinstită.
Atât profesoara de geografie cât și profesoara de limba română au avut lecții deschise la clasa mea care era notată cu A (toată școala și liceul am fost la clasa A). Se pare că și-au dat examenele de grad la clasa mea, care era poate mai bună ca altele sau mai potrivită pentru așa ceva. Îmi amintesc că la geografie am avut un fel de joc de rol la hartă despre cursul Dunării de la izvor la vărsare, în care aveam și eu o porțiune de prezentat, nu mai țin minte în ce parte a Europei.
La sfârșitul clasei a 5-a am fost cu dna Gogolan în tabără la Tușnad. A fost prima oară în viață când am avut cred peste 100 de lei cu mine și am cumpărat suveniruri pentru familie și am trimis vederi. A fost frumos, au fost povești prin care unii ne speriau cu ursul (fiindcă era cabana lângă pădure), urât a fost doar faptul că mi-au dat o cameră la parter, nearesită și împuțită în care pe perete trona o ciupercă gigantică și grețoasă. Apoi au dat-o jos. Am cumpărat pentru bunicii din sat o căsuță de lemn mică din care a mai rămas o parte până în 2011.
În ce privește practica agricolă, era obositor, dar în esență frumos, prilej de mișcare și veselie uneori. Mergeam la scos buruieni din câmp, la cules roșii, la sortat porumb, cartofi, etc Condițiile de transport erau feroce. Ne luam la întrecere între noi cine adună mai mult. Era muncă serioasă nu glumă, cei din oraș nu făceau așa ceva. Uneori profesorii sau copiii mai furau câte ceva la sfârșit pentru acasă.
În general, în școală am fost ceea ce se numește un copil silitor, sârguincios, îmi plăcea enorm să învăț și să citesc și nu prea înțelegeam cum altora nu le place. Mă bucuram imens de vacanțe dar și de începerea trimestrelor. Consider că rezultatele frumoase la învățătură erau meritate, dar am avut ghinionul să am o mamă rea care venea la școală cu cadouri pentru profesoare și copiii vedeau. Eugenia Toader, o colegă, a ridicat glasul în fața dirigintei spunând că notele mele nu sunt meritate. Copiii mă bârfeau și mă cam batjocoreau unii deși la extemporale copiau cât puteau după mine și eu îi ajutam să înțeleagă câte ceva în recreații. Îmi amintesc cu precizie, eram asaltată pur și simplu uneori de cererile lor de ajutor și eu făceam tot ce puteam! Îmi mai amintesc că am fost șocată oarecum când am aflat de o poveste urâtă în care era implicată și colega mea de bancă Olivia Berariu (Vivi),(fiindcă pe Monica au transferat-o la altă școală în clasa a V-a), o poveste cu năzbâtii în care se pare că unii copii au încercat să fumeze nu știu ce țigări.
Despre jocurile mele nu am prea multe de spus. Decât că îmi plăcea enorm! Jucam Þările, jucam statuile, omul negru, țară țară vrem ostași, etc Vărul Pucu își cam bătea joc de mine, arunca cu sâmburi de cireșe, adică mă tachina, odată a spus că am siluetă și eu cred că mă simțeam puțin îndrăgostită de el. În general nu știam să mă port cu băieții, ei erau prea agresivi și recunosc cu rușine că devenisem ținta diverselor atacuri și hârjoneli din partea lor în clasă. Trebuia să fiu mai dură, să impun cumva respect, dar îmi lipsea această calitate. Totuși nu eram complezentă, nu vroiam să fiu mototolită de ei așa! Cred că pur și simplu am avut prea mult ghinion și familia e de vină puțin. Colega mea de bancă (Vivi) avea trei frați mai mici și îi punea pe toți la punct. O admiram oarecum. Dar nașa și nașu și-au exprimat disprețul față de mine că nu sunt ca ea! Că nu am îndrăzneală ca ea, că nu sunt dezghețată, că nu am o ținută dreaptă și strălucitoare ca ea, că de fapt nu sunt dominantă ca ea. Eu eram mai degrabă un alergător de cursă lungă, alții sprintau. Ca înălțime eram parcă a treia din clasă.
La școală învățam desigur cântece patriotice printre altele și de pace cum era moda atunci. Și în familie eram învățată să îmi iubesc mult țara și strămoșii. O dată, privind asfaltul spart din curte, am observat că semăna cu harta României, care pentru mine era ca un buchet de flori cu tijele în Marea Neagră. I-am spus lui nașu. A recunoscut că e cam așa. Nașa a zis da, dar că eu nu știu că lipsește Basarabia, eu apoi am și uitat cuvântul, fiindcă la școală nu ni se spunea că ar lipsi ceva. Poate că am fost puțin prea îndoctrinată de sentimente patriotice dar ele erau reale în cazul meu.
Îmi mai amintesc bomboanele delicioase cubaneze de pe vremea aceea sau caramelele bulgărești. Restul mărfurilor erau în general românești. Mergeam prin cartier cu mamaia să facem cumpărături. Se pare că unii o cunoșteau, cumpăram salată sau verdețuri pe care nu le aveam din diverse grădini și oamenii toți se purtau foarte respectuos cu mamaia. Mergeam și la Gheață, locul cu magazine, intram fascinată la librăria micuță unde miroseam cărțile proaspete, (îmi plăcea enorm mirosul de carte proaspătă) și uneori o rugam pe mamaia să îmi cumpere ceva. Odată mi-a cumpărat o carte scumpă "Uzina Flora" (20-25 lei), fiindcă mă pasiona biologia și apoi mama a aruncat-o. Îmi plăcea în magazinul de pâine sau lapte din alt colț al comunei, îmi plăcea și mirosul gazului lampant dintr-o băcănie micuță. Aveam noroc de multe ori, mamaia avea multă răbdare și mai îmi lua și mie câte ceva.
În grădină ajutam și eu uneori la smuls buruieni sau la alte treburi, dar mai mult mă ocupam de învățătură. Odată am sădit propriile mele flori: narcise galbene, (nașu nu avea așa ceva) într-un colț în grădină. Apoi nașii le-au înmulțit, acum le-am pierdut se pare din nou. Mie nu îmi plăcea că în casă era murdărie cum spunea și mama, dar ar fi fost imposibil de curățat, în afară de un măturat sumar. Iubeam instinctiv curățenia și odată când mamaia era la cimitir cu tanti Piri (și eu am mai mers cu ele câteodată), m-am apucat și am curățat puțin bucătăria și ele s-au bucurat și m-au lăudat.
Alte distracții nu prea erau: doar radioul și televizorul. Am fost scoasă în oraș la teatru odată la teatrul Gaițele și la operă la Boema. În prima parte a copilăriei televiziunea avea programe mai bune și pe lângă ora de seară Mihaela de desene animate urmăream diverse filme (erau din multe țări și unele frumoase, nu doar din lagărul socialist), îmi plăcea și J-J Cousteau și Onedin, chiar și Dallas și multe pe care nu mi le mai amintesc acum, printre care m-au impresionat filmulețele de la BBC după Shakespeare. Desigur erau mereu Stan și Bran la televizor, dar și desene marca Disney, care mă fermecau. La radio mamaia asculta Europa liberă în maghiară spre disperarea mea uneori (dar repet, eram învățată să rabd și să tac), iar eu ascultam Cenaclul Flacăra ale cărui cântece îmi mergeau la inimă.
Tata venea sâmbăta după școală și mă lua la ei la bloc. Atunci sâmbăta era zi de școală. Drumul însuși era o adevărată povară fiindcă pe vremea aceea mijloacele de transport veneau foarte rar, la intervale de ore. De aceea mergeam pe jos prin Voluntari, apoi pe sub podul cu șina veche de cale ferată până la capătul tramvaiului 21, dar și acela venea greu. Taxiuri - nici acelea nu veneau de obicei. Þin minte un detaliu care m-a șocat fiindcă eu am făcut un gest normal cu mâna în trmavai odată (îi explicam tatei ceva) și el s-a înfuriat, m-a certat și doar după ani am înțeles că probabil era un gest vulgar și eu nu știam semnificația.
Ajungeam la mama, ea mă pupa grețos și cald (datorită bătăilor nemotivate după un timp, nu chiar în copilărie am ajuns să am repulsie fizică față de ea, să simt fiori reci electrici și părul ridicându-mi-se pe brațe) și mă servea cu mâncare gustoasă, pe gustul meu într-adevăr fiindcă în tinerețe ea nu gătea gras ca acum și făcea și prăjituri și nu folosea carnea tocată decât rar la ciorbe cu perișoare dulci-acrișoare și tare bune (dar cred că eu alegeam perișoarele deoparte fiindcă atunci când eram mică nu prea agream carnea tocată). Mama era o ființă tare nervoasă și la început mi se părea, așa cum spunea mamaia, că numai ea e de vină și tata e o victimă inocentă, fiindcă el mereu era în defensivă și ea îl agresa mereu verbal: țipa, spunea toate mizeriile cu putință, arunca în el cu papucii, etc. De multe ori amenința că se aruncă de la etajul 9. În rest robotea toată ziua, fiindcă se pare că îi plăcea enorm curățenia (ca și mie) dar uneori mi se părea că exagerează puțin, sau nu lucrează eficient. Da, se certau mult părinții mei, cred că aproape de fiecare dată când ajungeam acolo, totul era ca în iad față de paradisul de unde veneam. Mama mă alinta "maimuțoi" (nașa îmi spunea gălușcă, dar nici una dintre expresii nu îmi plăcea) însă mama mă urechea și mă pocnea destul de des, fără ca eu să o incit sau să greșesc ceva. Era oribil, dar mamaia și nașii mă educaseră să rezist, să fiu calmă și răbdătoare. Apoi făceam baie - era un calvar până la vârsta la care mama m-a lăsat să fac baie singură (eu nu puteam să îmi cer drepturile din cauza agresivității ei). Mă spăla cu unghiile puternice în cap și în urechi timp îndelungat, erau dureri puternice, mă zgâria efectiv (comparativ cu mâna ușoară a coafezelor de exemplu, poate de trei ori mai puternic, știu eu?). Apoi venea tata la rând, să mă usuce cu uscătorul de păr și glumea mereu ciupindu-mi burta - câte burți ai Cristina, ia să le numărăm (după 84 spunea "întâi intră burta și după o oră Cristina") și când eram mică îmi găsea vreo patru burți. Îmi usca părul îndelungat și spunea că trebuie să maseze bine ca să fie firul de păr puternic. Alinarea mea uneori erau diafilmele cu povești proiectate pe peretele holului. Apoi dormeam singură în camera roz, unde trona la mijloc biroul tatei (pe care mi l-au prăpădit chiriașii anii din urmă): câteodată îmi era puțin frică să dorm singură, simțeam o ușoară emoție stranie. În camera aceea am și amintirea haioasă cu mama Limpi (pe mama mamei o chema Olimpia) care citise numele lui Jules Verne de pe o carte a mea drept Jules Verde și aveam să țin minte mereu acest lucru, ea era o femeie bună în general. A doua zi probabil mă mai uitam la televizor puțin dacă atmosfera permitea acest lucru și după masa mă întorceam la mamaia cu haine curate și mâncare. Cel mai rău era când trebuia să merg cu mama la cumpărături - făcea scene urâte în magazine și mă chinuia cum vroia ea, iar dacă îmi lua pantofi nu aveam voie să spun că mă strâng. Ajunsesem să merg la școală cu pantofi care mă rodeau mereu, și acum cred că mai am urme și mamaia încerca să mă împace spunând că chinezoaicele poartă pantofi mici să aibă piciorul frumos. Mama mi-a mai cumpărat pantaloni, dar nu îmi plăcea deloc să port pantaloni, fiind grasă, dar trebuia dacă așa vroia mama. Mama ținea în dulapul ei mai multe parfumuri străine bune, de marcă, și avea și destule haine și pantofi. Îmi amintesc că mie cel mai mult îmi plăcea mirosul acrișor și proaspăt al unei sticluțe de O de Lancome. Avea și căciule de blană. Ceea ce nu îmi plăcea era că era prea mândră de micile ei bogății (poate totuși avusese anumite probleme și își găsise refugiul în acele lucruri), astfel încât atunci când veneau musafiri în casă, spre rușinea mea ea se lăuda cu acele parfumuri și le înșira să le arate celorlalți. De mai multe ori mi-a povestit cum a invidiat-o pe Corina Chiriac când se plimba pe bulevard și cântăreața putea să își permită parfumuri scumpe dintr-o vitrină și ea nu. Mama mai cumpăra câteodată trufe (bomboane de ciocolată de la cofetăria Capșa) desigur nu multe că nu avea bani de așa ceva, dar și mie îmi plăceau. În afară de vecina Gogolan Tanța, mama și tata mai întrețineau relații cu un cuplu din bloc fără copii, Netti și conu (nu mai știu cum îl chema, poate Gigi) unde ascultau muzică și discutau. Netti avea o cățea caniche negru botezată Samantha, fiindcă pe vremea aceea fusese la modă serialul cu Samantha. L-am mai văzut pe el și după 89 odată și am aflat că acel câine a murit într-un accident de mașină în fața blocului. În excursia în străinătate (Europa de Est) părinții cunoscuseră o familie mai tânără - el diabetic, ea grasă - și ulterior le-au botezat al doilea copil, am fost și eu la botez (cu preotul Șerban, unchiul mamei, la biserica unde se cunoscuseră și părinții mei și eram tare mândră că m-au lăsat să ating prosopul în care era învelit copilul). Diabeticul, Gigi, a murit la scurt timp, era un om blând și bun și văduva, Angelica, nu s-a mai recăsătorit, dar o vede din când pe mama și azi sau mai vorbesc și am aflat că s-a consolat o vreme în brațele unui bărbat căsătorit, apoi a devenit baby sitter și pensionară.
Părinții mai aveau o prietenă, Mimi, căsătorită cu Tică (supranumit regele șoselelor de către tata, fiindcă el conducea tare neîndemânatic, cu multă prudență, rămânea în urmă în drumurile împreună, deși tata nu lua niciodată viteză mare). Cuplu fără copii, care locuia într-o căsuță pe lângă abator și aveau pisică și papagali peruș. Am fost odată la ei în vizită (cred că și ei au fost și la Colun și poate și la Andronache și desigur la părinții mei acasă). La ei acasă era cam urât fiindcă de fiecare dată când bătea vântul aducea miros împuțit de la abator. Casa era parfumată ca a unor oameni bătrâni care nu prea se îngrijesc de igienă și din păcate la ei la masă erau cam multe fire de păr de pisică în mâncare, ceea ce mie îmi făcea scârbă. Tanti Mimi cânta și ea frumos la petreceri și părea să țină la mine, mă alinta. Am cunoscut acolo un băiat Felix cu care poate m-am jucat puțin, îl țin minte fiindcă avea numele acesta mai deosebit (apare și în Enigma Otiliei). În apropiere era un teren viran, era toamnă cred, am mers acolo cu mama și am cules o crizantemă aproape uscată. Copil fiind, mă învinovățeam că furasem o floare, că poate cineva o sădise acolo, dar presupun că apăruse totuși de la sine. De fapt nu știu sigur - dacă era a cuiva de ce nu avea gard? Ar fi singurul lucru pe care l-am furat în viață.
În ce privește aspectele sexuale incipiente în viața mea de copil (unii consideră că baza păcătoșeniei omenești este atracția între sexe, eu cred că nu este chiar așa) consider că nu am avut vreun păcat, doar câteva greșeli, dar nu mari. În prima copilărie am descoperit că obțin o foarte mare plăcere sexuală dacă strâng puțin coapsele și am mai repetat acest lucru, dar fără să abuzez de fapt. Niciodată nu m-am atins acolo jos cu mâna, nu îmi imaginam nimic murdar niciodată. Consider că nu era un păcat și fiindcă eram foarte mică, era ceva natural, fără voie, și în plus copilul este aruncat în lumea influențelor exterioare (fiindcă oamenii nu sunt insule izolate, există schimb de energie și informație între oameni) în care există puterea sexuală și intelectuală a adulților, care are efect puternic asupra acestui lucru la copil. Vreau să spun că s-a întâmplat așa ca un efect indirect al voinței altora. Mamaia m-a prins odată și m-a certat urât și a spus că numai fetele stricate (eu nu am înțeles cuvântul) fac așa ceva. De atunci m-am cam ferit și la pubertate am renunțat total, maturizându-mă și totodată de frică să nu pățesc ceva. Altfel nu am avut idei legate de viața sexuală, îmi imaginam că partea rușinoasă a bărbatului e cu păr ca a femeii, fiindcă nu văzusem statuie nud de bărbat. Problema mai urâtă de care m-am autoînvinovățit un timp după 83-84 a fost că pe la 12 ani am avut gânduri ușor erotice legate de nașul meu, dar este și vina lui, a acelor atingeri ale lui și apropierii dintre noi. Apoi m-am îndreptat singură, am regretat. Primul ciclu menstrual mi-a venit la 12 ani și nu știam ce e cu mine (adică atunci înainte să se întâmple a fost un halou de fenomene). M-am dus la nașu în grădină fiindcă el era cel mai apropiat membru al familiei cu care puteam discuta și l-am întrebat ce se întâmplă cu mine. Jur că acesta e adevărul, deși scena pare scoasă din Pasărea Spin, filmul nu apăruse pe vremea aceea. Pe ocolite, el a încercat să îmi explice. Mama a primit vestea cu aparentă bucurie spunându-i tatei ca să aud și eu, ceea ce m-a rușinat, Cristina e acum domnișoară. Eu nu eram bucuroasă și calculam în sinea mea ce procent din viața unei femei e ocupat de asemenea suferințe, fiindcă la început mă durea rău și nu știam că există și menopauză. Nașa s-a uitat aparent rece cum era ea de obicei (nașa nu era caldă emoțional) și a spus: un copil, dar un copil care poate să aibă copii. Mamaia mi-a explicat că durerea este lăsată de Dumnezeu femeii ca să poată avea copii. Ceea ce desigur nu era o explicație. Legat de primele cicluri menstruale țin minte o zi înfiorătoare când eram la o serbare de pionieri, era extrem de cald și aveam ciclu și trebuia să stau să îmi îndeplinesc "funcția" în fața celorlalți pionieri. Soarele mă ardea și abia mă țineam pe picioare, simțeam aproape un leșin, dar oricum încă de mică am început să fiu obișnuită cu suferințele fizice.
În copilărie am avut norocul să ies câte puțin din locurile pe unde creșteam în câteva călătorii. Destul de mică fiind, am fost dusă odată în satul de baștină al mamaiei, la rudele ei încă în viață, cred că era vorba de Rugănești. Conducea mașina un nepot de frate al mamaiei, Paul cel bătrân, care era tânăr și vioi atunci, în general simpatic. După ani s-a îmbolnăvit, nu a mai ieșit din casă, nu s-a căsătorit și am auzit că a murit în ultimii ani. Tatăl lui, nenea Feri, încă în viață în 2010, era cel mai mic dintre frații mamaiei și mereu, în rarele noastre întâlniri, s-a purtat foarte frumos cu mine, inclusiv la înmormântările din ultimii ani la care a venit și el. A fost unul dintre oamenii care s-au purtat foarte frumos cu mine în viață. El a fost prizonier de război mai mulți ani în Rusia, nu mai știu exact detaliile, dar a supraviețuit și i s-a dat pensie bună din câte spunea el. A avut o viață aventuroasă, fiind lucrător în construcții, printre altele a vizitat și Egiptul și am poză haioasă cu el îmbrăcat ca beduin la piramide. În acea călătorie spre satul lui m-a învățat o poezie în maghiară și câteva cuvinte (de la el învățam mai ușor), dar și o poezie glumeață în română. Era un om hâtru și m-a învățat cum se dă binețe în maghiară cu cele trei asemănări cu româna: Eu regret, Eu nu pot, Eu aștept. În casa veche din sat am dormit cu mamaia parcă într-un pat de puf imens (vă puteți imagina surpriza mea, fiindcă pernele erau chiar extrem de moi și mari și patul la fel). Am fost și la rudele din Simonești, unde am cunoscut o verișoară, cred că o chema Anniko sau așa ceva, care apoi a emigrat în Ungaria și care făcea liceul de artă atunci și mi-a arătat desenele ei cu balerine - și mie îmi plăcea fiindcă și eu desenam în special prințese, zâne, fete în creion. Am stat la masă și recunosc că rudele cu care eram au cam criticat apoi gazdele, fiindcă ne-au servit cu gulaș dintr-un singur pui pe toți și eram mulți la masă (adică spuneau că erau cam zgârciți). Eu nu gândeam ca alții atunci, mereu le găseam numai calități altora și le justificam defectele rațional, prin circumstanțe sau istoria vieții. Atunci pe mine nu m-a deranjat zgârcenia aceea, poate avea alte cauze decât cele aparente.
În 1984 cred am fost din nou la rudele maghiare cu tanti Piri, respectiv la tanti Juji, care era o fată bătrână, despre care ca despre multe fete bătrâne se spunea că e puțin nebună. Avea o casă la țară și apoi un apartament în Cristur sau Odorhei. Am vizitat ambele orășele. Și am constatat că maghiarii de acolo nu erau așa răi cum îmi spuneau unii colegi, dimpotrivă, deși mă plimbam singură și nu știam ungurește, se purtau cu multă amabilitate în magazine. În sat la tanti Juji am mai învățat puțin maghiară (de atunci am uitat) și mergeam în sat după lapte și oamenii erau amabili și destul de primitori. (Ah, unde sunt vremurile de demult, când lumea părea un paradis pentru mine?). Am suferit totuși un moment de stânjeneală, m-am roșit toată fiindcă pentru prima oară în viață un bărbat tânăr de acolo din sat mi-a sărutat mâna, dar mătușile au corectat eroarea și m-au liniștit. Dintre preparatele ungurești cel mai mult îmi plăceau kurtoskolacs (spirale de cocă de cozonac cu zahăr pe deasupra coapte pe băț) și ciorba de varză albă cu smântână și ciolan afumat (îi spunea parcă lucskos) și pogaci (mici rondele din aluat dospit cu jumări de carne mărunțite înăuntru, dar de mult timp nu am mai gustat așa ceva și mi-e poftă acum).
Am mai fost cu tata și cu mama , uneori cu bunicu sau cu mama Limpi (ea de obicei rămânea acasă) cu mașina în călătorii în țară. Am fost în primul rând în aproape toate stațiunile de la mare, în afară de Olimp și nu mai știu care. Îmi amintesc desigur delfinariul, statuia lui Ovidiu, frumoasele stânci aruncate pe țărmul mării, plimbările lungi cu părinții pe esplanadă. Ceea ce era interesant e că după mai multe zile de stat la mare simțeam că oasele mi se înmoaie plăcut, tot corpul îmi devenea mai ușor, parcă îmi creșteau aripi și mă simțeam așa de bine. Când am stat la Cap Aurora am găsit în holul hotelului, la raftul public, cartea Papillon, am înhățat-o și citit-o fără să pot bănui că mă așteaptă o viață mult mai grea. O singură dată am stat în gazdă, dar mama a fost mai nervoasă ca la hoteluri, în general nu aveam bani mulți și era greu cu mâncarea. Eu adoram înghețata dar cu așa părinți era greu să îndrăznesc să cer după poftă. Odată am pățit ceva neplăcut, țin minte și acum: mâncam pe balcon piersici zemoase și mușcând am dat de o urechelniță vie! Oricum nu îmi plăceau urechelnițele și mi-era frică de ele, știți poate ce greu sunt de omorât. Am fost la mare numai până în 84, a mai fost o excepție în 1987, când Irina, verișoara mea de la Sibiu, împlinea un an.
Am fost și în pelerinaj la mânăstiri și am avut bucuria să le vizitez pe toate (cred că Moldovița sau Sucevița mi-au plăcut mai mult), dar tata nu a mers în nord până la Putna. În Iași nu am fost niciodată. Mai am și acum poze fiindcă înainte de 84 tata îmi mai făcea poze, din 84 până în 2000 am doar câteva. Într-una dintre mânăstiri am pățit un lucru care m-a impresionat, mai ales fiindcă și în familie se mai întâmpla uneori. Eram în rândul mulțimii de credincioși într-o biserică și preotul și-a ațintit ochii asupra mea întrebând cum mă cheamă - Cristina, au răspuns părinții - a, zice el, nume predestinat de creștină. Mi-au plăcut și Carpații Orientali, Popasul Tihuța, Cheile Bicazului, am vizitat și orașul Bistrița, unde am avut un ghid amabil în catedrală și m-am bucurat că oamenii pot fi atât de drăguți (așa eram eu), o femeie ne explica istoricul bisericii, deși pe mama nu o interesa, eu eram numai ochi și urechi. Am vizitat desigur Curtea de Argeș, castelul Bran, Cozia.
Poate cea mai frumoasă călătorie a fost în munții Apuseni, care nu știu de ce mi-au mers la suflet cel mai mult. Am vizitat și peșterile, dar cel mai mult m-au impresionat peisajele montane superbe, cu creste line și duioase. De asemenea în localitatea Vadul Moților ne-am oprit într-o pădure unde copiii culegeau afine cu învățătorii sau profesorii lor soț și soție - mulți ani am păstrat adresa lor și am ținut minte poveștile lor domoale și ospitalitatea incredibilă, ce e drept printre altele se plângeau de lipsuri de alimente și mă tem că părinții mei au promis fals că poate îi vor ajuta.
Am fost și în sudvestul țării, am vizitat Orșova și Porțile de Fier și castelul Huniazilor. În Orșova am intrat într-o catedrală luminoasă, poate catolică, unde copiii tocmai primeau prima confirmare și am fost plăcut impresionată. Desigur am vizitat și Biserica Neagră din Brașov. Într-o seară ne-a prins noaptea acolo pe drum și tata tot încerca să o calmeze pe mama, care începuse un scandal înfiorător că nu o să avem unde dormi. Mi-era frică de vreun accident. Până la urmă am ajuns la un district de drumuri, unde am găsit o cameră destul de curată, ca într-un hotel. Tata era în general mândru de porțiunile de drum la care lucrase și el ca inginer și ne atrăgea atenția. Cel mai rău lucru în călătorii era că aveam rău de mișcare și luam degeaba Emetiral. La început vomam destul de urât și des, mai ales la curbe și tata era rău și nu vroia să oprească, mă murdăream toată. Lui nu îi plăcea deloc să oprească pe drum. Spunea că eu sunt de vină, că mi-e rău fiindcă mă gândesc la acest lucru și că trebuie să nu mă mai gândesc. După vreo zi de mers cu mașina mă acomodam și intram într-un fel de stare de ușoară amețeală, dar nu mai mi-era rău.
În clasa a VII-a, din câte țin minte (dar poate mă înșel, poate era la începutul clasei a VIII-a) am fost invitată de doamna dirigintă să merg la un spectacol de circ, unde știu că a venit și fiica dumneaei Angelica, dar nu mai sunt sigură dacă a fost sau nu și băiatul ei, Mihai. Oricum chiar dacă nu a fost, e posibil să fi auzit ceva de el atunci, încât în gândul meu s-a creat, nu știu de ce, o primă stare de așteptare, un fel de intuiție a unui vis ulterior, fiindcă urma să visez că mă îndrăgostesc de acel tânăr, cu trei ani mai mare ca mine.
Când am împlinit 13 ani nașu mi-a dăruit un volum cu versuri de Blaga și mi-a spus că trebuie să înțeleg că va trebui să plec de acolo din Voluntari la părinți în oraș că mamaia e prea bătrână și nu mai poate să aibă grijă de mine. Am plâns, am scris poezii triste și am încercat să mă pregătesc sufletește, gândindu-mă că voi avea de îndurat numai 5 ani, după care voi fi liberă și fericită.

II.COLUNUL
A venit vremea să scriu câteva cuvinte despre mama, pe care o cheamă Lucia, un singur nume, nu două ca nașu (Liviu Ștefan) sau tata (Victor Ironim). În sat oamenii aveau din câte știu câte un singur nume. Mama era fiica lui Ioan (în vârstă de 22 de ani) și Olimpia (în vârstă de 18 sau 19 ani). Am rămas uimită când am descoperit poze cu ea bebeluș la fotograf, cu fundiță și așezată ca o prințesă pe scaun, poză pe care poate am greșit că nu am luat-o amintire atunci - a luat-o altcineva ulterior. Crescând cu părinții și mai mulți bunici și străbunici în aceeași ogradă, mama a fost marcată de evenimente tragice pe care le voi povesti mai încolo. La patru - cinci ani a mai avut un frățior, Ion (Nelu). A făcut școala primară în sat cu dl. învățător Panga despre care îmi povestea amintiri încărcate de respect și nostalgie. Oricum mama mai demult era mai caldă emoțional (nașu chiar zicea, înainte să recunoasă că e jigodie, că e în esență fată bună). Și eu l-am cunoscut pe învățătorul Panga, era într-adevăr un om deosebit și a discutat frumos cu mine pe ulița satului. Apoi mama a făcut restul școlii primare la internat într-un sat învecinat Cârța, unde există o abație cisterciană și de unde poate provine legenda cu badea Cârțan, astfel încât venea acasă cu căruța probabil la sfârșit de săptămână, povestindu-mi amintiri nostalgice sau amuzante, despre diverse dificultăți ale vieții - se pare că acea perioadă (zic eu) a început să o transforme într-o persoană mai rece, aparent mai dură sau arogantă, fiindcă la țară mai ales apar evidente contrastele dintre viață și moarte, iubire și ură, etc. și florile mai gingașe nu pot supraviețui. Satul e situat în inima țării, în centrul ei geografic. Apoi a ajuns la Sibiu la internat la liceul Gheorghe Lazăr. Mi-a povestit mai multe lucruri, dar le-am mai uitat - nu mai știu de ce era impresionată de biserica Ursulinelor și nu știu exact cum stătea ea sau mergea în vizită la unchiul ei Nicodin, care a devenit un chirurg de vază în oraș (director de spital) și care avea doi băieți, ce au ajuns după un timp medici la spitalul Elias din București. Povestea de mai multe ori cum odată, jucându-se, au răsturnat castronul cu magiun pe jos și apoi, copii fiind, au adunat gemul și l-au pus la loc - cine știe dacă l-au mâncat cu furnici sau cu praf cu tot. Cam acesta era genul de umor al mamei, dar are scuze dacă ne gândim la duritatea și lipsurile vieții și poate erau unii factori care au înrăit-o treptat, nu chiar din tinerețe. Ea păstrează și acum multe amintiri dragi despre sat și obiceiuri vechi și oamenii de demult. În liceu era grasă, chiar mai grasă decât am fost eu în liceu, dar părea că are prieteni destui (din poze). Am găsit și o poză cu ea în rochie pe o motocicletă! Se pare că a avut o cerere în căsătorie în tinerețe dar nu au fost părinții de acord. Apoi a venit la București, a locuit pe strada Muzelor la mătușa preoteasă un timp și a făcut școală de secretariat sau așa ceva și apoi l-a cunoscut pe tata prin preotul, unchiul ei (tata cunoștea și el o altă fată atunci sau înainte, am găsit o poză și mi-a povestit și mamaia) și apoi s-au cununat, ea angajându-se inițial la stat. După ani blestema pe acel preot că i-a făcut cunoștință cu tata de fiecare dată când regreta că nu a divorțat la timp de el. După câțiva ani au angajat-o la Ambasada Republicii Populare Congo (stat micuț cu capitala la Brazzaville), unde a lucrat până când ambasada s-a desființat, la scurt timp după moartea tatei. Interesant mi s-a părut și detaliul că de câte ori treceam pe lângă Codlea, în drumul spre Colun, satul bunicilor, își amintea de fosta ei bună prietenă Otilia, ale cărei vederi le-am găsit și eu în colecția mamei (sper să nu mă înșel, cred că și poza).
Mama a fost mereu o fire expansivă (așa cum o știu eu) și în general acapara discuțiile la masă când eram mai mulți (dar și în rest) sau vorbea mult, mâncând încet, în timp ce tata spunea că la masă nu se vorbește.
Voi povesti mai întâi despre drumuri, fiindcă spre deosebire de Voluntari, mergând la țară la bunici am cunoscut bucuria drumurilor lungi. Înainte ca părinții să își cumpere mașină dar și după aceea, mergeam cu trenul accelerat spre Colun, via Brașov. În Făgăraș de obicei așteptam cam peste o oră până venea personalul care oprea la halta Sărata-Colun, unde coboram. Când eram mică mi se făcea rău și în tren, după ce am mai crescut m-am obișnuit cu trenul și mijloacele de transport din oraș. Doamne cât de mult am iubit călătoriile cu trenul! În gară în București rugam să mi se cumpere chec gustos cu mult rahat (când mama nu era cu mine sau nu era nervoasă). Pe drum admiram peisajele și stăteam de vorbă cu oamenii din tren care pe vremea aceea erau așa de buni și primitori și mă întrebau multe lucruri și îmi dădeau bomboane sau alte mărunțișuri. Și după ce am mai crescut am avut fericirea să stau mult de vorbă cu oamenii din tren, care îmi povesteau de viața lor frumos și eu începusem să cred că știu să vorbesc cu oamenii, că voi fi poate de ajutor altora în viață, așa visam... Da, era extraordinar, de ce erau atunci toți oamenii așa buni cu mine și mă făceau să cred că lumea e un paradis și doar părinții mei sunt răi? La întoarcere în București era mai simplu, veneam cu personalul tot drumul (cred că uneori și la dus era un personal) și țin minte cum într-o iarnă m-a adus mama Limpi și era zăpadă și am petrecut aproape toată noaptea în tren, așa o întârziere nu am mai pățit toată viața. Niciodată nu mi-a plăcut să învăț pe de rost gările fiindcă vroiam să rămână totul ca un vis frumos. Gara micuță Sărata-Colun a fost desființată după 1989. Acolo era și ghișeu de bilete și WC și o fântână cum e în multe gări de unde gustam apă înainte să urc în tren la întoarcere în București.
Când ajungeam în gară unii glumeau că trebuie să iau sare în gură când cobor, că așa e obiceiul la Sărata. Scorei era satul învecinat și amintea de inscripția "per Scorillo" din cărțile de istorie. Mergeam pe un drum străjuit cu plopi, vreme de vreo oră, până ajungeam în sat. La început era o luncă verde a Oltului, treceam și peste valea Scoreiului, un pârâu unde mă jucam când eram copil, parcă și acum simt pietrele lunecoase sub picioare, apa era limpede, femeile spălau rufe sau lână acolo, erau și peștișori. Apoi ajungeam la malul Oltului și treceam dacă podul nu era stricat peste Olt pe deasupra, iar dacă era stricat (de ape, furtuni, zăpezi) treceam cu bacul pe hurduzău (funie groasă) de fier, numit atunci corabie. De obicei era câte un țigan care îndeplinea meseria de podar acolo și avea colibă pe malul celălalt. Podul suspendat, am povestit, era prilej de jocuri periculoase în copilărie (băieții necăjeau fetele legănându-le) și oricum se balansa chiar la greutăți mici, dar era desigur fascinant pentru un copil. Apoi mai aveam o bucată de drum până în capul celălalt al satului, unde era casa bunicilor, singura casă din sat cu o troiță cu Cristos răstignit pe cruce la poartă.
Un sat între dealuri, de fapt între Olt și Coastă, dealul care străjuia casele de-a lungul întregului sat. Când mergeam pe hotar făceam pe jos sau cu căruța drumuri lungi în Vârtoape, Părăuțe, Su Higi (Higii erau pădurea mai apropiată de sat), la Fofelde, pe Cetețea, în deal la cruce, în Părăuțe, la pârâul lu Achim sau altele, denumiri care mă fascinau și pe care am început să le uit.
Uneori lunca Oltului era inundată și atunci bunicu mă ducea peste ape în cârcă și eu eram tare fericită în sinea mea, ca de obicei un copil fascinat de lumea înconjurătoare, atât de bogată și mirifică. Bunicul meu a murit pe 11 aprilie 2012, cu o zi înainte de a împlini 87 de ani, Dumnezeu să îl odihnească. Dar trebuie să recunosc că frumusețea locurilor sălbatice de acolo am început să o descopăr cu adevărat numai pe la 12-13 ani, fiindcă până atunci eram prea mică să înțeleg și sufeream de dorul după mamaia sau fiindcă mama era prea nervoasă când era și ea acolo și mă plictiseam uneori să stau în sat toată vacanța, așa cum mă lăsau de obicei acolo părinții. Scriam scrisori nașilor și mamaiei și am descoperit că mamaia se cam îmbolnăvea în absența mea și sufeream și din cauza aceasta.
Câteva vorbe despre sat. Erau casele înșirate de-a lungul uliței principale, una lângă alta, între două izvoare cu apă de băut, dar cel din capul nostru al satului secase până am ajuns eu acolo, astfel încât mergeam zilnic după apă de băut la șipotul cristalin din celălalt cap al satului. Cam pe la mijlocul satului era o troiță (cruce) acoperită cu boltă, unde se adunau oamenii mai demult la jocuri-dansuri sau povești (și apoi noi nepoții) și unde era și cântarul pentru carele cu fân. În apropiere, dar lăturalnic, mai în deal, biserica. Casele vechi aveau cruci imprimate sub streașină și băncuțe la poartă unde oamenii ieșeau duminica la povestit, sau stăteau bătrânele așteptând ciurda întorcându-se seara de la păscut. Se pare că mai demult chiar și porcii mergeau la păscut pe hotar, (așa am auzit și eu). Satul avusese perioade înfloritoare, existaseră case și pe o uliță deasupra bisericii (mai erau ruine acolo) și am găsit poze și am auzit povești despre întâlnirile cu numeroși participanți ale fiilor satului la cruce, fiindcă tinerii (generația mamei) începuseră să plece să își caute norocul în alte părți. Când eram mică exista încă potcovar (am fost și eu cu bunicu și m-au lăsat să încing foalele și priveam cum era potcovit calul nostru, pe nume Puiu, mare, negru cu mici pete albe și sălbatic.)
Exista o școală primară care nu a fost renovată deloc până acum vreo doi ani și magazin sătesc (și cutie poștală în față) unde venea o vânzătoare cu bicicleta și unde poposeam eu privind îndelung mărfurile și cumpărându-mi uneori mici fleacuri. Cu emoția și timiditatea care mă caracterizau. Treptat am fost primită în multe din casele din sat, care semănau ca ornamente cu casa noastră (ștergare, țoloabe țesute în casă, icoane) și oamenii erau tare buni cu mine, dar eu rămâneam la fel de timidă și mi-era greu să strig lelică sau bădicu la poarta cuiva în gura mare când mergeam la cineva cu treburi. Una dintre verișoarele lui mama Limpi, Mili, îmi dădea flori frumoase, dar și alte femei îmi dădeau (acum am uitat numele oamenilor de atunci, cred că multe femei acolo purtau numele vechi Letiția). Exista și cizmar, sasul Hanț, care trăia într-o casă în capul satului aproape de noi și unde mama Limpi spunea că m-am făcut de râs când eram mică, fiindcă am cerut cam multe prăjituri sau dulciuri din ce avea el cu soția. Cred că eram un copil pofticios, dar am învățat repede regulile de conduită. Regățenii (cum erau numiți oamenii care nu erau din partea locului și mai ales cei din sud de munți) aveau și ei casă spre capul satului dinspre Vale, un afluent al Oltului pe malul căruia aveau colibe țiganii satului, în afară de țiganii corturari, o singură familie cu casă în sat, care s-a mutat mai apoi în alt sat. Casa noastră, descrisă de mine în alt capitol, era izolată de restul caselor, avea grădină și curte mare pietruită. O casă veche cu ziduri imens de groase și o casă nouă din 1956 parcă sau cam așa ceva. Fusese o gospodărie înfloritoare, cu multă muncă, cu multe animale. Îmi plăcea să stau seara în grajd la mulsul bivolelor și uneori cântam mici cântecele improvizate de mine, cocoțată pe ieslea opusă, unde uneori era câte o cloșcă furioasă. Mă miram că bivolii nu au și ei nume, întrebam pe mama Limpi cum le cheamă și răspundea invariabil Florica. Mi-era tare milă când vițelul era tăiat mai pe ascuns (dacă nu era dat la CAP) și mă rugam în zadar pentru viața lui, dar carnea era gustoasă, dintre cele mai bune. Sufeream mult când vedeam ce puțin e lăsat să sugă și cum era biciuit și brutalizat să intre în coteț. Eu îi mai dădeam zahăr pe ascuns și simțeam limba aspră scormonind în palmă și îl mângâiam pe cap. Mă mai apropiam cu vreun fruct sau iarbă și de cal, dar cu grijă. Pe mine nu m-au lăsat să mulg, fiindcă bivolii sunt din fire animale periculoase, chiar și mama Limpi a suferit de pe urma lor. Iar calul era mare și nărăvaș, nu m-au lăsat să călăresc (alte fete din sat treceau călare pe uliță și le invidiam puțin), odată mama Limpi a ajuns în spital după o lovitură de copită și a suferit destul din acea cauză. Dar am o poză călare, m-au suit odată pe cal ca să îmi facă o plăcere, desigur sub control strict. Seara când venea ciurda mai stăteam de povești cu buna și lelea Frosina la poartă, înarmată cu un băț (inutil desigur). Dacă eram prin curte trebuia să mă ascund, mai ales dacă purtam haine roșii, fiindcă se spunea că roșul înfurie bivolii, după cum calul se sperie de umbrelele negre. Alte lelici din apropiere erau Ana, care nu îmi plăcea fiindcă mă săruta destul de impetuos și îmi lăsa dâre de salivă și Ileana Bărî, care locuia în casa din față și îmi aducea pere mici moi, dulci, mălăiețe-lungurețe, în șorț. Săraca, era surdă și după ce a murit Geni Bărî, soțul ei (știu că el a murit primul), mi s-a spus că ea s-a dus odată singură la lacurile artificiale din preajma barajului construit pe Olt începând cu 1984 și după o zi-două au găsit-o moartă în nămol. Un alt vecin într-o casă din fața casei noastre era domnul Tatu, i se spunea domn fiindcă se pare că nu era țăran get beget. Avea o fiică cumsecade, i-am uitat numele, care vorbea frumos cu mine și care avea grijă de fratele ei handicapat. Dintre numeroșii oameni din sat pe care i-am cunoscut aș putea aminti acum pe bădicul Dionisie, care locuia nu foarte departe de noi, avea operație la gât și vorbea printr-un aparat, era abonat la revista Magazinul și mă oprea în uliță când mă întorceam de la șipot cu ulciorul. Îi plăcea să stea de vorbă cu mine, spunea că sunt o fetiță foarte inteligentă și m-a invitat și la el în curte, servindu-mă cu bomboane mentolate, care desigur existau în abundență în casa lui.
În casa noastră existau ca și în casa mamaiei multe vechituri și taine dar aici cu multă ordine și curățenie. Se spunea că bunicii avuseseră icoane valoroase pe sticlă, dar o rudă de la oraș i-a păcălit și le-au dat pe toate, plus nu mai știu ce. Periodic bunicu arunca vechituri la "Făuriște", un loc special fiindcă pe vremea aceea nu existau mașini să colecteze gunoiul. În casa veche totul era lăsat ca mai demult - erau sobe de fontă (sau nu știu ce metal) care dau căldură mai mult pentru scurt timp, dimineața era rece tare, blide multe atârante de stinghie sau de pereți, tavan din bârne groase și podile (plăci de lemn) pe jos, acoperite cu preșuri din resturi. În camera unde dormeau bunicii era un nailon protector sub care am sufocat eu odată un șoricel. Dar am rămas mult timp pe podea cu el dedesubt sub palmă, fiindcă mi-era frică și scârbă să îl scot - a venit până la urmă buna și l-a aruncat mâței care nu s-a atins de el. (Unde sunt șoareci sunt și șerpi de casă - am văzut odată unul în grăjdel unde țineau porumbul pentru găini). În sertarul mesei exista încă în 2011 penarul vechi de lemn cu creioane și pixuri , de unde luam eu instrumente de desen când eram mică și îmi desenam prințesele și zânele. Erau și creioane chimice pe vremea aceea, am luat unul ca amintire când am fost acolo în toamna lui 2011. Pe pereți erau icoane simple, copii imprimate pe hârtie, în fața cărora mă rugam lui Dumnezeu să mă ierte pentru greșeala aceea de care spuneam că strângeam coapsele (dar nu atingeam zonele sexuale cu mâna) și îl rugam pe Dumnezeu să îmi dea putere să renunț la acel obicei, ceea ce am reușit la pubertate. Mă fascinau armuroiaele (nișe-dulăpior în perete), într-una buna ținea ochelarii, cărțile de rugăciuni și lumânări pentru furtună (la moartea bunei am luat eu ochelarii ei pe care nimeni nu i-ar fi luat, bunicu i-ar fi aruncat și am luat și o carte de rugăciuni, fiindcă țineam mult la buna și vroiam să am o amintire concretă, dar după ce a murit tata mama mi-a luat acele obiecte, în ciuda insistențelor mele, ea mi-a luat de multe ori lucrurile sau hainele împotriva voinței mele), în cealaltă armuroaie bunicu ținea pozele vechi și actele. Mă fascina și mașina veche de măcinat chiperul (cu manivelă). Nu mai țin minte dacă bunicii aveau televizor, dar frigider nu a fost mult timp. Întreaga gospodărie era într-o stare prosperă, dar desuetă, păstrând tradiții vechi, fără nici un semn de modernizare, ca și cum timpul stătuse în loc, dar în mod frumos. În alte case din sat oamenii mai renunțaseră la vechituri, aveau mobile mai noi, mai puține lavițe sau ștergare vechi, dar mie îmi plăcea așa de mult la noi! În camera bunicilor era un ceas cu cuc, pe care l-a luat Nelu (fratele mamei) ulterior și o mașină de cusut asemănătoare cu cea a mamaiei. Erau atâtea lucruri de descoperit prin toate colțurile. Și multe nu s-au schimbat de atunci până azi, fiindcă nici atunci, nici azi nu au fost bani pentru schimbări, dar mama spune că bunicul meu fusese dintr-o familie așa zis de chiaburi, dintre cei mai bogați din sat odinioară, pierzând la naționalizare totul. Bunicu era mândru de trecutul lui, numind alți oameni din sat în diferite categorii, după avere și statut: om gospodar, om slab, etc. Tatăl lui fusese măcelar și deci pare clar că avuseseră avere mai mare. Dar de fapt nu pot fi foarte sigură.
Să vorbesc despre familie este foarte complicat. Când eram copil, fiindcă primeam multă dragoste și atenție din partea familiei, dar și din alte motive, ajunsesem la un moment dat să am un cult al familiei, să fiu prea mândră de originea mea. Astfel mi-am făcut odată și arborele genealogic. În casa veche m-am urcat (ținându-mă de sfoara de lângă scară, cum era acolo ) în pod și am cotrobăit într-o ladă veche, legând informațiile găsite în actele de acolo cu cele din armuroaie (acte și poze). Știam mai demult cum erau înrudiți între ei bunicii și străbunicii mei, cum îi chema și ce soartă au avut (acum amintirile s-au cam șters, oricum era complicat. Numele de fată al bunicii era Barb, am văzut poze cu eroul mort în război, fratele ei, poze cu ea la 17 ani la nuntă și cred că și cu mama ei, tot în costum național, în plus am auzit nu doar de Mili ci și de alte rude ale ei din sat, de pildă verișoara Mărioara Huiului. Și ea se pricepea bine la țesut și la pregătit costume naționale tipice. Astfel, am aflat cum numele bunicului s-a schimbat din Sarafin în Popa, cum moșul Nicodim (nu chirurgul) a trăit aproape 101 ani și apărut în ziar votând la 101 ani ( erau și bunicii tineri în fundal), cum au făcut armata sau războiul, cum aproape toți au fost longevivi, chiar dacă în general au avut doi copii (și mama lui mama Limpi din câte știu). Unele rude ale ei au rămas fără casă și au venit să stea în ograda moșului măcelar și săracii dormeau într-un fel de șopron. Ei erau cei buni și blânzi din câte povestea mama, iar moșul Onea, tatăl lui bunicu, era rău. Evenimentul de care spuneam la început, care se pare că a impresionat-o pe mama, este că moșul al micuț, când trăgea să moară, a fost ținut în grajd, în iesle sau așa ceva și probabil chinuit. Numai după 89 tata avea o expresie urâtă - eu nu suport cuvintele vulgare și nu au existat în viața mea până pe la 18 ani - "facerea de bine: f...e de sine". Verișoara lui mama Limpi, Mărioara Huiului, care a murit destul de tânără de cancer, lucra în Sibiu la o fabrică de dulciuri și îmi dăruia mereu napolitane, staniol, esențe parfumate, avea casa aproape de a noastră. Þineam mult la ea. Bunicii mei se înrudeau cu mulți oameni din sat (satul fiind mic mai toți se înrudeau între ei) și aveau vreo două sau trei perechi de fini. Primul mort pe care l-am văzut în viața mea a fost Roșcoaia, o bătrână de peste 90 de ani prin care mă înrudeam de departe cu multe din fetele cu care mă jucam și prin care se înrudeau ca veri de al treilea chiar și Nelu, fratele mamei, cu viitoarea lui soție, Genica. Oricum înmormântarea mi-a lăsat un gust amar fiindcă era vară și moarta începuse să curgă, să miroasă urât și erau multe muște, dar ca toți copiii uitam repede lucrurile neplăcute.
La mort în sat era obiceiul să se împartă jângle la cimitir (colăcei moi și pufoși de pâine împletită, ușor dulce, care îmi plăceau mult) și apoi se mergea la masă la casa mortului sau eventual într-o sală (după ce nu a mai fost funcțional în magazinul sătesc de exemplu, sau dacă nu în școală). Acolo nu era obiceiul de a se împărți colivă și alte pomeni ca pe lângă București.
Bunicul avea o soră cu patru ani mai mare la București, Maria, căsătorită cu preotul Șerban Gheorghe. Mama avea dinspre ea doi veri primari: Gheorghe, zis Puiu, care a murit pe 31 decembrie 2010 la 70 de ani după suferințe îndelungate de tumoră cerebrală (benignă) și operații pe creier și Ovidiu. Nenea Puiu cu soția lui Olguța veneau la Colun la noi mai des, împreună cu fiul lor Andi (Alexandru), cu mai mulți ani mai mic decât mine. Încă mai am diverse poze, inclusiv aceea în care nenea Puiu se distra de noi doi copiii (dar cu umor, nu cu răutate) făcându-ne o poză pe olițe, printre mușcatele de lângă ușa casei noi. După un timp și-au cumpărat casă în Colun unde veneau să se odihnească și cu părinții lui tanti Olguța. Și eu am ajutat la curățenia inițială a casei fiindcă îmi plăcea să ajut (prost crescută veți zice, fiindcă apar ca o servitoare sau prea expansivă în nevoia mea de a ajuta, de a fi cu ceilalți, odată am ajutat la curățenie și în casa unei fete Simona, o altă vecină și mama Limpi s-a cam supărat când a auzit). Acei unchi au fost în general buni cu mine, nenea Puiu ne ducea când eram mică în excursii cu mașina la Bâlea de exemplu, făcea poze, când am mai crescut m-a dus și înapoi din Colun în București și au fost singurii din familie care au mai venit în vizită la părinții mei și după 1989, când familia mea a devenuit cam izolată. Un singur lucru nu l-am înțeles: de ce după 1990 nu mai aveam grădina din Stoicoi și o aveau ei, lângă casa lor, dar cred că a fost un fel de schimb cu mami, preoteasa. Înainte mergeam acolo cu buna sau mama Limpi, săpam și culegeam cartofi, fasole și mă bucuram de tufele de zmeură parfumată roșie sau galbenă, soi bun și cu fructul mare, pe care nu îl întâlnisem pe piață în București. (Pentru cine nu știe zmeura galbenă este parfumată, dar nu prea are gust). Nenea Puiu avea voce frumoasă de bas și cânta cântece ardelenești la petreceri. Și preotul Șerban, tatăl lui, cânta.
Fratele mai mic al unchiului Puiu, Ovidiu, este căsătorit cu Lucica (așa îi spuneau poate ca să o diferențieze de mama sau poate din alte motive), având o fată Monica. Ei au fost o familie cu succese și bani. Până în 84 veneau uneori în vizită la părinții mei la bloc, chiar cu Monica la ziua mea de naștere, fiindcă înainte de 84 mi se serbau zilele. La Colun veneau rar, nu stăteau mult. Mama spunea că îi place mai mult de Lucica decât de Olguța. La înmormântarea tatei, în 2005, în afară de fratele mamei cu familia lui numai Lucica a venit și a stat puțin (dintre celelalte rude). Nenea Ovidiu a fost și el inginer din câte știu, ca și fratele lui, dar făcuse și o parte din Seminarul teologic după care a renunțat. El venise în vizită și la Voluntari (deși de acest detaliu nu mai sunt chiar sigură), nenea Puiu din câte știu nu.
Revenind la atmosfera de la Colun. Nu mai am multe amintiri din copilăria mică dar era tare frumos. Aveam bunici tineri care mă răsfățau și aveau grijă de mine. Grădina era superbă și rotundă ca un măr, (adică un deal micuț, un țugui de pământ în spatele casei) cu iarba ei moale și primitoare. Îmi amintesc o zi minunată în care au venit în vizită niște rude de la Sibiu, două surori, Aurora și pe cealaltă nu mai știu cum o chema. Eu citeam și coloram o carte cu poezii pentru copii de Arghezi. Aurora și sora ei s-au jucat cu mine, m-au ajutat cu răbdare să colorez (Aurora era blândă și liniștită și senină, una dintre figurile feminine luminoase din viața mea. După mulți ani am aflat că a rămas fată bătrână. Dar și sora ei, mai vioaie, a fost gentilă, drăgălașă cu mine). De buna am mai povestit. Se juca și ea cu mine, mă ducea la biserică cu busuioc din grădină, mă ducea la prietena ei Leonora, care venea și ea la noi. (Povestea cu gaia Noii a rămas proverbială: peretele din șipci al bucătăriei de vară, așa zis "su șopul", avea o gaură exact în dreptul unei lavițe sau scaun pe care ședeam înăuntru. Lelica Leonora ieșea în curte și băga degetul prin gaură să mă gâdile și să se joace cu mine, să mă sperie. De unde și denumirea de gaura Leonorei, pronunțată greu de copilul ce eram drept "gaia Noii"). În curte, atârnând în nucul bătrân, aveam un dădăuș în care mă legănam și făceam acrobații. Îmi plăcea să mă joc cu buna aruncându-i mingea din leagăn și ea mi-o arunca înapoi s-o prind din zbor, am și o poză. Îmi plăcea gimnastica artistică și aveam ca idoli pe Teodora Ungureanu, Emilia Eberle, Nadia Comăneci ș.a., ale căror poze au stat mulți ani lipite de peretele privatei (apoi bunicu a început să pună acolo calendare vechi sau noi). Eu însămi mergeam ca pe bârnă pe ghizdul șipotului părăsit de lângă noi, la început și alte fetițe se luau după mine. M-au lăsat când eram mică să mă joc și cu țigănci, dar apoi am făcut păduchi și apoi mi-au interzis. Aveam păpușile mele din coceni de porumb, castele din coceni lângă sobă. Când era frig îmi înveleau picioarele în tricoturi de lână și mi le puneam în brotin, adică în cuptorul sobei de tuci (fontă) sau pe o cărămidă fierbinte.
Mama Limpi era și ea bună cu mine - pe lângă mâncărurile delicioase, pâine de casă, cozonaci superbi, plăcinte incredibil de delicioase, cânta frumos colinde de Crăciun și mă învăța și rugăciuni. De sărbători veneau și colindătorii și era foarte frumos, odată am avut chiar și un brăduț, cu toate că acolo brazii sunt rari, nu știu de unde l-a luat bunicu. De la mama Limpi știu rugăciunea "bucură-te Marie". Se juca cu mine serile, ne "burdușeam" în pat înainte de culcare, bunicu a adus odată piedica de picior a calului să mă lege în glumă că eram prea neastâmpărată. Râdeam cu toții și era atât de frumos. Mama Limpi țesea mult iernile la războiul vechi de lemn și m-a dus în sat la urzitoare și m-a lăsat și pe mine să bat la război puțin și să torc la șezătoare, pe mine mă fascina ciclul lânii, de la tunsul oilor până la covorul țesut. Și ea croșeta, dar mai puțin, mai ales cheptare de lână și șosete groase sau mănuși fără degete. Bunicu era cum am spus avizer la depoul din Sibiu și îmi aducea franzelă proaspătă și Sicola (suc) din Sibiu și dulciuri poate. Stăteam lângă el la masă și priveam cum băga patroanele de sifon în butelie și mă distra cum fâsâiau - apoi el își făcea "carcalete" cu vinul acru din pivniță, îndulcit cu puțin zahăr. Avea obiceiul prost să mă strângă tare de urechi, mă durea ca naiba, dar pentru el era un semn de afecțiune și spunea că am urechi de bubou (ce-i aia nu știu nici acum). Îmi plăcea să îl privesc cum bate coasa, la fel cum îmi plăcea să îl privesc pe nașu meșterind în curte și grădină. Ca și nașu și el omora câinii, dar câinii bătrâni, care nu mai erau de folos în ogradă, pur și simplu îi împușca.
Cel mai urât lucru din familie acolo era modul în care o tratau pe buna - exact ca în povestea pentru copii din clasele primare, dar de fapt mai rău. Buna era o femeie bătrână și chinuită și muncea totuși în grădină și le făcea mâncare și clătite sau împăturate. Mărunțea și napii pentru porci și făcea și alte treburi. Dar o suduiau mereu, o batjocoreau, o certau încontinuu până mi se făcea lehamite și vedeam chiar lacrimi în ochii ei. Ea stătea iarna în București la fiică. Desigur nu avea voie să stea cu noi la masă, mânca chinuită (fiind și gârbovită de bătrânețe) într-un colț al laviței, cu farfuriile sau tacâmurile mai rele. Din câte știu nu o băteau și nici pe mine nu m-au bătut niciodată bunicii. Ea se răzbuna blestemând în surdină sau povestindu-mi mie că nora ei e așa rea fiindcă seamănă cu mama ei, care a murit de răutate, luată de vânt pe sus. În realitate străbunica aceea nu cred că era rea, dar a murit timpuriu de cancer ovarian sau uterin, deci tot luată într-un fel de vânt. Buna îmi făcea și de deochi când mă durea capul după vreo plimbare prin sat: lua 9 tăciuni parcă și îi stingea într-o cană cu apă curată din care eu trebuia să sorb de trei ori, dacă tăciunii se duceau la fund însemna cred că eram deocheată. Apoi rostea șoptit descântecul din care eu nu înțelegeam aproape nimic fiindcă era bolborisit încet și fiindcă erau și unele vorbe urâte - de e bărbat să-i crape b...le, să, etc, de e femeie să îi crape țâțele, etc., de e vită etc...să rămâie Monica luminată, curată, ca de Dumnezeu lăsată. Chiar și mama Limpi era de acord cu practicile acestea magice. În rest buna era foarte bisericoasă, nu o judecați aspru fiindcă în zilele noastre foarte multe femei de la oraș sunt cam așa, chiar dacă nu fac descântece cred în parapsihologie, bioenergie, bârfesc mult și au diverse ritualuri în afara celor sfinte, dar în schimb sunt cele mai ardente enoriașe (Am cunoscut și eu câteva). Acolo zilele săptămânii erau zile de lucru și duminica era cu adevărat sfântă și sărbătorile creștinești frumoase. Preotul venea în fiecare casă cu botezul, stătea mult și sfințea și apa în ulcioarele oamenilor lângă șipot. Și lui mama Limpi îi plăcea să meargă la biserică și cânta cu glas subțire. Bunicu nu mergea și după ce a venit preotul nou avea scuză că din cauza preotului. Noi aveam strana în corpul bisericii unde stăteau bărbați și femeile mai respectate; eu nu mă simțeam tocmai bine în centrul atenției în timp ce femeile celelalte se înghesuiau în pronaosul din spate. Mă fascina modul în care preotul venea cu cădelnița. Odată la evanghelie am îngenuncheat puțin teatral și mult timp mă rodea remușcarea că era un păcat, fiindcă aveam atunci gândul nu la Dumnezeu ci la modul în care mă vedea lumea stând pe preșul acela. Preotul cel nou era mult bârfit în sat (acum câțiva ani l-au omorât niște țigani) fiindcă fusese se pare membru de partid, lucrase într-o fabrică și apoi simțise chemarea către Dumnezeu, își părăsise nevasta sau nevasta pe el și lumea spunea că trăiește cu Nuța Marcului, vecina. Avea un băiat pe nume Victor. Am fost odată la el acasă, nu mai știu de ce. Se lua de mine când treceam pe uliță și eu roșeam toată, mă tachina puțin. Oricum omul trăia într-un sat mic cu venit modest, singur, în fosta casă a preotului al unit, fiindcă odinioară în sat existaseră două biserici, una grecocatolică, la care au fost un timp și bunicii mei și una ortodoxă. În fața casei preotului mi s-a întâmplat o poveste amuzantă cu un curcan - veneam de la șipot cu apă dulce acasă (preotul spunea zâmbind că ulciorul e mai mare ca mine) și m-a atacat un curcan (mai sărise odată pe mine un cocoș alb la cuscra în curte) și se tot foia în jurul meu. Eu am hotărât să nu mă mai mișc și am rămas statuie în mijlocul uliței până a venit preotul sau altcineva și a gonit dihania (fiindcă citisem că e mai bine să faci pe mortul dacă te atacă o fiară sălbatică).
Existau și alte bârfe în sat. Se povestea mai șoptit că fiica regățenilor ar fi făcut demult un copil, o fată Geanina, cu taică-su! Mai târziu mama Limpi povestea că vecina Simona ar fi fost violată, batjocorită nu mai știu cum în Sibiu parcă. Eu am detestat mereu bârfele, chiar și copiii erau așa și eu nu mă integram între ei, eu nu răpândeam zvonuri, eventual false, și cărțile sfinte spun că este un păcat. Dar cărțile de psihologie consideră că bârfa e un fenomen normal care ajută la obținerea coeziunii în diverse grupuri din societate. Eu aveam tendința să fiu mai sceptică, să nu cred în clevetiri.
O altă poveste cu lumini și umbre este cea legată de cuscrii noștri, părinții Genicăi. Nelu, fratele mamei năcut în 1952, ajunsese pe la 28 de ani neînsurat (după ce făcuse școala de subingineri în Sibiu parcă, oricum știu că stătea în gazdă, părinții l-au ajutat mult și chiar și eu am fost cu mama Limpi odată la Sibiu la el și îi duceam mâncare; stătea la demisol într-o vreme, îi duceam și ciorbă în cisterne micuțe de aluminiu). Eu am avut mici probleme cu Nelu în copilărie. Odată familia mi-a spus că ei au auzit că există o metodă epntru a mă îngrășa: să merg la mare mai întâi și apoi la munte și să fiu îndopată bine. Se pare că metoda a funcționat în cazul meu, eu mă simțeam frustrată și necăjită și Nelu m-a jignit că arât otova, râzând de mine de față cu mama. Iar altădată eram la țară și Nelu se burdușea cu mine în pat și am simțit cu adevărat ușoare senzații sexuale, deși eram copil, dar nu a fost ceva exagerat, doar puțin. Am asistat la discuții în familie despre cine trebuie să fie aleasa lui, aveau se pare de ales. Nelu nu prea vroia nimic, oricum mereu a fost un tip cam flegmatic. Bunicii insistau că trebuie să o ia pe Genica totuși fiindcă este din familia cea mai bogată (cuscru era președintele CAP-ului). Nelu se cam strâmba, dar până la urmă așa a fost. Genica nu părea așa frumoasă, dar părea fată bună. Avea la nuntă 22 de ani, încercase în zadar să dea la medicină (mi-a dăruit mie mai târziu un compendiu de anatomie) și apoi s-a angajat ca tehnician – desenator. A fost nunta lor în 1979 sau 1980, prima și dintre puținele nunți la care am fost. Mamaia mi-a cusut o rochie dintr-un material frumos, roz, și am mers la Sibiu cu nașii și părinții. Cred că am stat o zi la hotel. În ziua nunții eram tare emoționată și fericită, nașa m-a pieptănat frumos cu cosițe împletite pe margine (aveam părul lung și mai moale atunci, mama a fost mereu foarte neîndemânatică, poate chiar mai mult ca mine în anumite aspecte) și apoi am fost cred și la casa miresei, adică la fetele cu care urma să mă joc în sat de multe ori - Dorina, Adriana și Gina - la care ea stătuse o vreme sau le vizita familia. Eu nu o cunoscusem pe Genica anterior și eram obișnuită să spun tuturor adulților tanti, așa că m-a mirat când ea mi-a spus să îi spun pe nume că e prea tânără (fetele de care am spus o chemau tot Genica). Spre bucuria mea m-au făcut domnișoară de onoare, împreună cu Adriana sau Dorina. Adriana era cu un an mai mare, Dorina cu trei, Gina era micuță, nu știu dacă a fost la nuntă. M-au urcat în mașină cu lumânarea mare lângă Adriana și atunci am trăit unul dintre puținele momente urâte din viața mea (oricum nu am avut decât câteva greșeli în copilărie, le-am descris pe toate) și anume că am invidiat-o pe Adriana că avea sclipici în păr la fel ca mireasa și mie nu îmi puseseră - ulterior m-am autoînvinovățit poate excesiv, fiindcă așa cum am povestit, eram o perfecționistă, una dintre trăsăturile mele exagerate. În biserică a fost frumos (la catedrala mare), eu stăteam de partea miresei. Nași erau doamna Adeluța și soțul ei, cred că tot Dorin îl chema, ca pe fiul lor, familie de medici provenind din familia Suma din sat, una dintre cele ce păreau mai respectate. A fost nuntă cu dar cum se obișnuia atunci și acum din câte știu, la masă stăteam lângă nașu și m-a impresionat că nașii mei au dăruit o sumă imensă pentru vremea aceea - 1000 de lei, în condițiile în care salariile erau cam de 2000 de lei - dar așa erau ei; cel care a strigat darul s-a încurcat și nu a știut să spună fratele cumnatului și au rămas ca "niște prieteni de la București". Am și o amintire mai neplăcută, o pioneză cum le spun eu, fiindcă pe masă era muștar moale și nașu a glumit către mine "caca de copil mic" și mie mi-a fost puțin scârbă. (Și Nelu a avut mult timp o vorbă a lui pe care o tot repeta - caca-maca). Noaptea târziu am mers în sat la cuscri și acolo cuscru (tot Nelu îl chema) a început să cânte (cum făcea la petreceri, el fiind asemănător din anumite puncte de vedere cu nașu) cântece de petrecere și doine cu o voce despre care toți spuneau că e superbă, mama l-a înregistrat odată pe casetă, dar ca și alte casete și aceea s-a pierdut). Cânta "cine n-are dor pe vale", "cât o fo' vara de lungă" și altele. La "cât o fo' vara de lungă" adăuga o modificare specifică vremii ceaușiste: "n-am furat ca să-mi ajungă, dar la vara care vine o să-mi iau sacul cu mine". Fiind președinte de CAP, este posibil ca lumea să îl fi bănuit de hoție dar eu știu sigur că nu exagera în acest sens, poate mai smântânea și el puțin oalele, oricum avea o gospodărie bogată și muncea mult cu Tațiana, soția lui - până a murit în 2010 sau în 2011. În ultimii ani ai vieții devenise bisericos, frecventa biserica la fiecare liturghie de duminică sau de sărbători. Cuscrii locuiau pe Grui, ulița secundară care pleca de la noi de la poartă și ajungea la școală și aveau o casă mai nouă. Defectul lui era că îi plăcea uneori să bea și mai ales că era muieratic, așa auzisem eu. Umbla vorba că trăia cu ciobănița Mimi, dar eu nu știu dacă e adevărat. O cam bătea pe soție, care era o persoană blândă și plângăcioasă, mereu în defensivă (așa o știu eu), ulterior operată uterin sau ovarian, varicoasă și de mai mulți ani, în prezent suferind de picior (a și căzut și nu s-a vindecat complet). Îmi amintesc cu plăcere de fapt un episod romantic ca din romanele rusești (eram copil și impresionată mereu de partea frumoasă și bună mai ales) când cuscrii m-au dus cu sania într-o iarnă la Glâmboaca, la ciobani. Am uitat cum îl chema pe cioban. Avea un fiu Ghiță și o fiică Mioara, al cărei portret în creion l-am făcut destul de frumos într-o vară. Cuscru s-a îmbătat rău atunci și pe drumul de întoarcere a început să se certe cu soția și s-o lovească(era noapte geroasă, cred cu stele, era într-adevăr frumos pentru mine, singura plimbare cu sania cu cai din viață). A fost destul de urât și periculos pe drumul în pantă. Dar în ansamblu a fost o noapte magică pentru un copil cum eram eu. Imaginați-vă o noapte senină cu stele și zăpada strălucind și sania cu cal alunecând la vale...Treptat începeam să înțeleg că viața e dură și să îmi formez caracterul, păstrând ce era bun în suflet, cu multă dragoste de oameni și poezie.
Cosmin, vărul meu, a apărut pe lume în septembrie 1980 sau 1981, țineam minte odată datele de naștere ale tuturor membrilor familiei, îmi plăcea desigur să le urez cele bune la ocazii speciale. Îmi amintesc că eram în mașină cu Nelu și Genica gravidă (se pare că ei au avut mașină de la început din darul de nuntă, au locuit o vreme în cartierul Vasile Aron, apoi s-au mutat pe șoseaua Alba Iulia din Sibiu) și Nelu o tachina cum îi era obiceiul uneori, numea copilul încă nenăscut Fredy și îi mai dădea o poreclă pe care am uitat-o. Eu m-am bucurat că aveam un verișor, dar în sinea mea sufeream că nu am frați sau surori, cum o rugasem de multe ori pe mama. Când era bebeluș avea obiceiul să tragă de păr pe cei care îl luau în brațe, se agăța într-adevăr puternic și eu am pățit-o de mai multe ori. Când a mai crescut a devenit un copil în general cuminte, dar poate prea lipicios uneori (chiar mai mult decât fusesem eu) și rudele, inclusiv bunicul, îl tratau cu respect, îl răsfățau uneori (când îl așezau pe masă să spună poezii) și îi chiar dădeau să guste alcool (eu nu am avut voie să gust alcool în copilărie și nici nu mă interesa și nici cafea deloc). Genica îl mustra mai des. Oricum lui i s-a dat voie să călărească de mic, iubea mult caii și poveștile cu cai. În același timp, treptat a fost lăsat să ajute mai mult în gospodărie decât mă lăsau pe mine, care eram tratată cu neîncredere, exclusă mai mult sau mi se spunea că eu trebuie să citesc, cine are carte are parte. Recunosc că lucrul se datorează în parte faptului că Cosmin era mai îndrăzneț ca mine și reușea să se facă auzit mai bine în familie, care în general, mai ales la Colun, trata vorbele copiilor ca și cum nu erau deloc. Cosmin atunci insista și striga tare, eu după mai multe tentative eșuate renunțam. Există în familie povestea că Cosmin, când era mic, ar fi spart din greșeală cu o palmă timpanul lui bunicu, căruia el îi spunea moșu In. Am avut datoria și parțial plăcerea să am grijă de Cosmin când era mic. Îi citeam povești (culmea - chiar de Dumitru Almaș, bunicul unei viitoare colege de liceu - legende istorice), îi inventam eu însămi povești și era nesățios să asculte povești cu cai, mă jucam cu el de-a calul și oboseam de atâta călărit. Recunosc că uneori mă plictisea, mai ales după ce am mai crescut și el vroia să stea cu mine , să vină cu mine la întâlnirile mele cu copiii din sat și uneori vroiam să merg și eu singură; era atașat de mine când era mic, până prin 1988-1989. Am încercat (poate am greșit) să îl învăț să se urce în copaci, fiindcă mie îmi plăcuse mult în copilărie acest lucru și mă gândeam că un băiat ar trebui să știe, să se dezvolte fizic. Părinții i-au luat după un timp bonă - o săsoaică Tedy care stătea în apropiere și îl învăța germana - la acei oameni acasă am gustat prăjituri dulci foarte gustoase cum era obiceiul famililor de nație germană din Sibiu. Ea a emigrat mai apoi în Germania. Iar Cosmin a ajuns la liceul Bruckental, unde se pare că a învățat germana din clasele primare. Tot cei de nație germană făceau și vindeau pasta de măceșe (și tare mult îmi plăcea gemul de măceșe, la început se găsea și în comerț, a reapărut de câțiva ani buni). Cosmin a cunoscut-o și pe mamaia, a vorbit puțin în germană cu ea (nu știu ce știa mamaia cu adevărat) și a fost dus și el la mare în copilărie de mai multe ori.
Am avut mulți parteneri de joacă în copilărie în sat. Îmi amintesc de Mihaela de la București care venea cu rudele ei surdomute la vecinul Augustin. Acolo creșteau două fetițe mai mici, Raluca și Ana, cu care m-am jucat de multe ori deși erau mici, cum spuneam îmi plăceau mult copiii. Păstrez și acum fotografiile primite în dar de la ele, cu dedicație cu versuri. Faptul că povestesc acum totul îmi amintește de o poveste a lui Andersen în care erau versurile "Augustine ce-ai făcut/ ai pierdut tot ce-ai avut". Mihaela era o fată suplă și mai "dezghețată" ca mine. De la ea am auzit prima oară în viață despre actul sexual, povestea că i-a văzut cum o fac pe Limpi și soțul ei (părinții fetițelor), în picioare într-o cameră - eu nu am înțeles nimic atunci. Limpi cea tânără avea o poveste interesantă despre care probabil mama Limpi mi-a povestit și anume că s-a căsătorit (parcă mai târziu ca alte fete) cu un bărbat care o urmărise mult pe stradă în oraș și mie mi se părea o poveste fantastică. Oricum erau oameni buni și primitori, am fost de multe ori la ei în curte. La înconjurarea bisericii în Vinerea Mare odată de Paști era vânt și am avut ghinionul să dau foc tocmai părului lui Limpi, nu am avut nici o vină și mi-a părut rău.
O altă prietenă (mai apropiată) în copilărie era Camelia, cu un an mai mică decât mine, cu un frate Florin. Bunica lor era soră cu cuscru, dar pe copii cred că i-am cunoscut mai înainte de căsătoria lui Nelu. Îmi plăcea și la ei acasă, ne jucam mult, îmi amintesc și zilele ploioase în care stăteam în casă la mama Ică (Viorica), bunica lor. Mama Ică a răposat la începutul lui 2012. Nu mai știu la ce vârstă Camelia m-a făcut să roșesc spunându-mi într-ascuns că fratele ei e îndrăgostit de mine. Mie nu mi-a plăcut în viață ideea că cineva ar fi îndrăgostit de mine dacă eu nu simt la fel și urma să mai pățesc și asta din nou în liceu când tata mi-a spus că un vecin mă place. Camelia era o fetiță cuminte, harnică și bună, mă simțeam bine cu ea, îmi plăcea vioiciunea ei, eu fiind mai liniștită din fire. Desigur și ea venea la noi în vizită. După ani s-a căsătorit cu un băiat din sat și auzisem că a făcut facultatea de drept. Acum doi ani bunica ei mai trăia încă, mă gândesc cu tristețe fiindcă mie mi-e așa milă de bătrâni. Avea cred verișor pe Relu, un băiat mai mare și destul de rău (obraznic cel puțin), care se cam lua de mine (ați spune că mă plăcea? Vă dați seama că nu îl prea suportam).
O altă prietenă era Mirela din Grui, cu un an mai mare ca mine. Sincer, mie nu prea îmi plăcea de ea așa mult ca de alții, dar nu s-a purtat niciodată urât cu mine. Era frumușică și cânta cântece ardelenești, mi-a povestit odată că era fericită că o cunoscuse și pe d-na Marioara Murărescu, cea care se ocupa de tezaurul folcloric. Avea vorba mieroasă și dulce, acum îmi dau seama că acesta era motivul pentru care nu o prea plăceam, mie nu prea îmi place genul acesta de femei sau fete, prefer discuțiile mai cu vorbe fără tărăgănare, mai "bărbătești". Dar a fost așa de drăguță cu mine și îmi trimitea felicitări, vederi și scrisori lungi (le-am păstrat cu drag) din Sibiu și chiar pachete cu dresuri de Sibiu și după 84 până prin 85-86. Și eu îi scriam regulat, a fost singura mea prietenă de corespondență. De la mama Limpi am aflat că după 89 ar fi făcut închisoare săraca, fiindcă se zicea că a furat nu știu ce.
Tibi și sora lui Liliana din Cisnădie veneau rar la Colun, mai mult în prima parte a copilăriei mele, dar mi-au lăsat o impresie luminoasă, ca mai toți copiii din sat. Acolo eram tratată frumos, nu ca la Voluntari, era un adevărat paradis de jocuri și veselie, copiii păreau că mă respectă, nu mă respingeau ca aceia de lângă București. Erau deschiși și primitori.Liliana a fost una dintre fetele care m-au fascinat și mi-au plăcut prin blândețea, gentilețea care o caracterizau. Ea avea sarcina într-o vreme să cântărească, să noteze în caiet la crucea din sat la cântar carele cu fân pentru colectiv. Pe vremea aceea se dădeau obligatoriu la CAP lapte, fân și animale și se munceau (mai mult țiganii, care nu aveau terenurile lor proprii) tarlalele colectivului. Liliana era nepoată a mătușei lui Roman, rudă cu Roșcoaia, bunică și pentru cele trei surori de la nunta lui Nelu, Dumnezeu să o ierte că tare bună femeie mai era și tare frumos vorbea cu mine, inclusiv după 89 (singura din sat care a mai vorbit cu mine după 89, alături de Frosina (nu mai țin minte de fapt când a murit Frosina, dar m-a mirat longevitatea ei).
Și Pucu, fiul mătușii Lili și al lui nenea Octav fratele nașei, a venit odată în vizită în sat împreună cu tatăl lui (mai am poză de atunci când am fost la stână și am mâncat caș și jântiță). Simona, vecina, cu trei ani mai mare ca mine și deci de-o vârstă cu Pucu mi-a mărturisit că se îndrăgostise de el și mă mai întreba din când în când de el. Simona asculta poveștile mele (cu zâne și alte minuni sau aventuri inventate de mine) deși era mai mare și spunea că îi plac, pe mine mă mira că are atâta răbdare dar nici de ea nu îmi plăcea atât de mult din același motiv al vorbei tărăgănate. Ea îmi spunea Moni din câte îmi amintesc. Nu avea tată din câte știu și poate suferea. Sau tatăl era rău și divorțaseră părinții, nu mai știu precis povestea, dar nu era una frumoasă.
În ce privește pe cele trei surori, Adriana, Dorina Și Gina, ele mai aveau și alți bunici în sat (ai lui Popi Moisi) și nu știu de ce stăteau mai mult acolo într-o vreme. Eu am ținut mult la ele și mergeam să mă joc cu ele, mai mult în perioada 84-88, dar cred că și înainte. Jucam țări orașe plante, etc dacă era urât afară sau alte jocuri de cărți sau cuvinte. Făceam prăjituri de nisip și prăvălie imaginară când eram mai mică. Adriana a făcut liceul sanitar, Dorina a devenit inginer, Gina nu mai știu ce, dar a emigrat în Canada. Acum câțiva ani m-am reîntâlnit cu ea la poarta noastră și mi-era puțin scârbă de respectul cu care o trata pe mama. Mama oricum era tratată cu respect și oamenii din generația ei discutau mult cu ea și o salutau călduros pe ulița satului, dar și bătrânii la fel. Adriana mi-a făcut odată un compliment care m-a impresionat și se potrivea cu experiența mea de viață: mi-a spus că ea se miră de faptul că eu sunt altfel decât știe ea că sunt cei din București - aroganți, încrezuți - și eu știam că într-adevăr cei din București mă respingeau, mai ales după 84, astfel încât complimentul ei mi-a mers la suflet frumos. Odată când am fost la fân și aveam tarlale învecinate, nepoatele lui Popi Moisi mi-au împletit coroniță de albăstrele și eu eram atât de încântată și recunoscătoare. În zona aceea după deal descoperisem un izvor și un pârâiaș care apoi se pare că a secat, o zonă cu vegetație mirifică, un tunel de verdeață peste apă în mijlocul câmpului unde totul era fascinant ca în castelele din povești. Pe margine erau zone cu coada calului sau codița șoricelului, planta aceea de asemenea mă fascina prin forma tijei și frunzelor. Cred că mi-ar fi plăcut să fiu botanistă. Þin minte gustul măcrișului sălbatic sau a unor bobițe cărora Genica le spunea pita Maicii Domnului și îmi plăceau mult toate florile de câmp (și sângele voinicului și clopoțeii și multe nenumărate ale căror nume nu mi le spunea nimeni).
Dintre băieții satului, cu care nu prea am avut relații înainte de 84, în afară de Florin și Relu mai pot aminti pe Dorin, zis Dorinel, nepotul Vioricăi Rusului din Grui. Îmi amintesc cu multă plăcere de jocurile de-a v-ați ascunselea chiar la mine acasă, unde cum am povestit erau multe cotloane de ascuns, dar și în alte părți din sat, de pildă la cruce; eu desigur nu eram bună alergătoare și pierdeam poate mai des. La cruce mă ascundeam mai mult în porțile caselor din jur, alții mai săreau gardurile. Acasă erau multe cotloane (ferdela, șopul cu fân, grăjdelul, grajdul, etc.) și posibilitatea de a trece prin gaura ieslei din șură în grajd. Când eram mică treceam ușor și înuntrul coșarului pentru porumb prin ușița micuță. Cu Dorin, dar și cu Dorina și Adriana am jucat mult badminton până când se întuneca și abia mai vedeam fluturașul. Uneori copiii din sat se prefăceau că merg la furat fructe verzi de obicei în curțile care erau mai puțin păzite, prilej de emoții. Eu desigur nu am sărit gardul nicodată la furat, era mai mult o glumă pentru a ne speria unii pe alții. De pildă odată am fost la Mărcuț, tot un vecin de al nostru, care a avut un fiu care a murit fiert în cazan la fabrica la care lucra (un accident de care am auzit când eram mică și care m-a impresionat mult în copilărie).
Alte jocuri erau jocurile de cărți. Când eram mică aveam jocul Păcălici (la mamaia) sau jocul Sus-Jos cu zaruri. Apoi am învățat și jucat cu plăcere jocuri precum macao, popa prostu, buda, tabinet, whist (când am mai crescut), rems. Mie îmi plăceau jocurile de cărți fiindcă îmbină norocul cu puțină gândire, în timp ce șahul era prea solicitant pentru gândire și neatrăgător pentru mine din diverse motive, inclusiv faptul că tata fusese șahist în tinerețe (amator) și insista mult și nervos să învăț șah cu toate că nu îmi plăcea deloc. Am mai jucat și jocul Yamms cu zaruri care era atunci la modă și îl jucam și în familie.
Dar acolo, în afară de jocuri, era vara și multă muncă în câmp, despre care am mai povestit. Aveam diverse grădini cu zarzavat și legume, fânețe, porumb, napi pentru porci pe care îi aducea mama Limpi cu roaba ș.a. Tare frumos era la fân , mie îmi plăcea mult dar nu eram tratată ca membru cu drepturi depline, eram menajată de a munci deși îmi plăcea și aș fi putut - a trebuit să forțez eu ușile încuiate pentru mine și atunci bunicii mă lăudau de parcă știu eu ce minune era și uneori îmi dădeau bani în dar. Mă pricepeam puțin la întinsul pologilor la fân; la început mi-au dat numai furca mică de lemn a mamei apoi furcă adevărată, dar mai mică. Greblam, dar nu cu foarte mare îndemânare. Era frumos când mă întorceam în vârful carului înmiresmat, ținându-mă de acea prăjină cu care era legat fânul. Era frumos și la "sfrunit" cucuruzul (bunicii aveau o mașinărie electrică, dar eu cu buna luam boabele rămase pe coceni cu un fel de mănușă cu zimți de fier). Era frumos și în pădure după lemne, mă fascinau copacii de diferite soiuri, bunicu le știa numele la toți, eu nu am reușit să îi învăț. La culesul viei nu am avut cum să ajung vreodată, fiind la școală. Îmi plăcea să adun ouăle din cuibare și să hrănesc găinile în curte chemându-le tiucu-tiu-cu-tiu. Când eram copil spiritul meu de mic naturalist m-a făcut să urmăresc cu atenție relațiile ierarhice între orătănii și obiceiurile lor. Cât de frumoși erau puișorii micuți aurii sau negri abia ieșiți din ou! Îi hrăneam cu mălai înmuiat cu apă. Odată am încălcat din nou tabuurile care se formau în jurul meu și am gătit prima mâncare din viața mea acolo, dovlecei cu orez și roșii, și mi-am servit bunicii, care iarăși mă iritau puțin prin faptul că se purtau ca și cum era incredibil pentru ei, deci mă credeau incapabilă. Le-a plăcut mâncarea, spuneau că nu au mai auzit să se mănânce dovleci așa, erau folosiți pentru hrana porcilor. Bunicii aveau împrejmuită în interiorul grădinii din ogradă o mică "grădinuță", unde creșteau flori (gherghine, dalii, busuioc) și fasole, morcovi sau alte legume, loc ce mi-era de asemenea foarte drag. Câtă mireasmă ! Alături era fântâna unde mama Limpi limpezea rufele și uneori le albăstrea, cum era obiceiul pe vremea aceea, cu cubulețe de albăstreală, ea îi spunea vinețală.
Este adevărat că acolo alimentația era bogată în lipide și proteine dar mai săracă în vitamine și nu prea variată.
Mie nu prea îmi plăcea mâncarea de acolo, cu excepția a câteva feluri mai gustoase, dar duceam lipsa varietății de la mamaia și a fructelor și legumelor. Aproape zilnic - mămăligă, vârtoasă și aurie, mestecată cu făcălețul. Ei mâncau cum poate am povestit cu lapte și mie nu îmi plăcea decât laptele acru, când era. Îmi mai plăcea și balmoșul cu ouă și brânză frământată topite în cratiță. În loc de lapte era uneori vin (lapte de bou îi spunea bunicu) cu zahăr pentru mămăligă. Se mînca de obicei de prânz pe la 10-11 dimineața și apoi de seară mai târziu, după ce se terminau treburile. Se repetau des nu doar mămăliga ci și tocana de crumpene. În rest mai erau ciorba de fasole boabe sau păstăi (mai rar), macaroanele cu brânză, slănina cu ceapă, carnea de la borcan friptă în cratiță (carnea conservată în untură din porcul tăiat în iarnă). Carne era puțină, mai rar, dar se compensa prin păpara de ouă, care de asemenea nu îmi plăcea. Cam acestea erau toate mâncărurile de acolo, dacă nu considerăm specialitățile de sărbători sau cu ocazii speciale - d-ale porcului, clătite, scoverzi (acestea mai des), împăturate, pâine de casă, plăcinte și cozonaci. Mai aveam și miere câteodată de la apicultorii din sat - dna Suma avusese stupi și apoi mai erau cei de lângă șipot (unde am fost cu mama în copilărie; casa lor a fost spartă de hoți acum un an sau doi când unii au vandalizat și biserica din sat, vă puteți imagina durerea mea la auzul acestor vești, oamenii răi distrugând paradisul copilăriei mele), mai era o familie cu stupi pe Grui cu oameni foarte buni și primitori, acolo am găsit câteva cărți vechi și acel țăran mi-a împrumutat "Nebuloasa Andromeda" și am citit-o deși nu mi-au plăcut niciodată cărțile SF, preferate ale tatei.
Îmi amintesc că citeam imens, chiar și până în 84 am citit destul, dar nu cred că mai are rost să enumăr cărțile citite, oricum mi s-au șters din memorie acele lucruri. La început când citeam țineam minte totul, puteam răspunde (până în 92 când m-au torturat psihiatric) la întrebări legat de tot ce citisem. Amintesc doar Winnetou sau Ultimul mohican, cărți de aventuri care m-au fascinat. Și fiindcă veni vorba despre lumea sălbatică mai am de povestit că bunicu fusese vânător în ceată cu diverși țărani din sat (finul lui Milian de exemplu). Este adevărat că era ilegal să vânezi anumite animale(probabil și acum este, bunicu a predat arma demult) și a fost și aceasta o lecție tristă pentru mine (vă aduceți aminte Moartea căprioarei de Labiș?) fiindcă uneori asistam la jupuirea și tranșarea diferiților ieduți și căprițe căzute, la noi în grajd și eram impresionată de scurgerea picurilor de sânge de pe boticul umed în rigola împuțită. Căprioarele sunt așa drăguțe. Recunosc că acesta a fost și un subiect potrivit pentru tablouri, cum ar fi celebrele picturi ale lui Rembrandt. Apoi, carnea era într-adevăr extrem de gustoasă.
Un alt eveniment ritualic era tăierea porcului, la care am asistat de multe ori. Era puțin trist când auzeam bietul animal guițând puternic și ascuțit, sfâșietor. Apoi stăteam alături de bunicu care îl pârlea și deschidea și îmi arăta diversele părți anatomice și numele lor. Veneau femei să ajute. Apoi cu toții preparam diversele preparate și ne adunam la masă la pomana porcului, care era preparată din carne fragedă, cea care îmi plăcea mai mult. Diversele preparate d-ale porcului nu îmi plăceau, fiind cu grăsimi, eram mofturoasă la grăsimi. Până și tata a ajutat la făcut cârnații, adică la pompat în mațe carnea.
Eu mi-am povestit rând pe rând toate micile greșeli sau defecte din copilărie și nu am omis nimic. Am fost de mică puțin prea exactă în tot ce făceam și prea exigentă. De aceea mai adaug una din micile mele greșeli, de fapt un lucru normal la pubertate dar eu m-am învinovățit mai apoi exagerat. Eram iarna la țară, cam în perioada în care era și Daniela Vlădescu, cântăreața, la televizor (sau poate acest detaliu a fost puțin mai târziu). Ea cânta "Moon river", cântec care m-a fascinat, îmi plăcea mult și îl cântam și eu când eram puțin visătoare. Oricum înainte de 84 mi s-a întâmplat să mă privesc în oglindă la țară mai mult, gândindu-mă că arăt destul de drăguț la față, conștientă că eram grasă. Mi se inculcase ideea că în viață omul trebuie să fie modest și de aceea m-am învinovățit, unii spuneau că eram frumușică, apoi mi-am îndreptat și acea eroare. Îmi plăcea cântecul "La oglindă" cu versuri din Coșbuc, cred că și Mirela îl cânta. În perioada pubertății am început să descopăr farmecul nopților cu stele, care erau fantastic de strălucitoare și multe acolo și simțeam că plutesc pe o aripă nevăzută, că parcă sunt smulsă delicat de pe pământ. Sau balansul emoțiilor pe leagănul lunii.
Tata și mama nu stăteau pe tot parcursul vacanțelor la Colun. Când mama era acolo aveam de suferit. Tata stătea mai mult la pescuit și aducea de obicei carași mici(prinși cu râme din gunoiul de la grajd, acumulat într-un loc special, împrejmuit cu ciment din curte; de acolo veneau multe muște în bucătăria de vară, dar de fapt erau multe peste tot, păianjeni mai puțini). Eu mă jucam cu peștișorii în troaca de la fântână și am fost fericită să am peștișorul meu care a trăit câțiva ani în fântâna din grădină, unde mama Limpi clătea rufele. Și nașii au fost înainte de 84 la Colun. Și chiar și tanti Ana, mătușa din America, dar când eram eu mică, acest lucru îl știu de la alții.
Sibiul l-am vizitat de mai multe ori înainte de 84. Mi-a plăcut mult ansamblul de clădiri vechi, în special Pasajul Scărilor, Podul Minciunilor, turnurile, zidurile vechi, catedralele. Intram în cofetăria veche de lângă piața mare. Iubeam atât de mult orașul, eram mândră de el și de țara mea. Muzeul Bruckental cred că l-am vizitat de 2-3 ori.
La Colun era totul atât de frumos... În afară de liniște și aer curat (atunci nu treceau mașini prin sat), din grădină îmi vedeam munții dragi și albaștri când era senin (Făgărașul cu vârful Moldoveanu, care avea numele meu). Frumusețea sălbatică a naturii, bucuria de a umbla pe Coastă în ierburi nepășite, de a culege flori de câmp. Am mers odată și în pădurea de fagi și am admirat din nou imensitatea naturii și a lui Dumnezeu.
Dacă ați citit cu atenție cele de mai sus veți înțelege că am fost învățată să rabd cu stoicism necazurile vieții, să îmi iubesc mult țara, viața și oamenii în general, să sper chiar și în timpul necazurilor grele. Eram un copil foarte calm, am devenit un om poate încă și mai liniștit. Toți cei din copilărie, cu excepția mamei, s-au purtat frumos cu mine, m-au învățat numai binele. Repet, chiar prin exemple negative. Și colegii se purtau destul de frumos, cum am povestit și mă făceau să mă simt utilă. Profesorii respectați mult de mine și iubiți mi-au transmis spiritul disciplinei și dragostea pentru frumos și adevăr și nevoia și plăcerea de a învăța cât mai mult. Copiii de la țară se jucau cu mine frumos, ne distram împreună și mă simțeam bine. Familia și societatea în general păreau un paradis și mă învățau să fiu harnică și bună. Frumusețile naturii, pe care uneori le priveam cu observație atentă, alteori le priveam cu visare poetică, pierzându-mă delicat și blând în culoarea munților sau asfințitului (cu multă liniște interioară) mi-au deschis ochii către și dragostea pentru artă în general. Oare nu e speranța clădită într-un om în copilărie una dintre sursele fericirii în general ? Și ce ne-am face dacă nu ar exista speranțe ? Mult timp am considerat că am fost poate unul dintre cei mai fericiți copii pe pământ.

..........................................
După această copilărie încărcată de bucurii și frumusețe, din 1984 până azi am avut o viață de suferințe și torturi continue, care nu poate fi povestită public deoarece aceia care au nesocotit poruncile lui Dumnezeu și mi-au făcut rău fără ca eu să îi fi provocat sunt oameni cu putere și poziții sociale superioare, în timp ce eu am fost întreaga viață doar un fir de nisip dus de valuri puternice. Unica mea bucurie este faptul că întreaga viață nu am făcut nici cel mai mic rău (așa cum am fost educată) și nu am păcătuit nici cu gândul nici cu fapta nici cu cuvântul. Și nu am mințit niciodată, deși acest lucru a fost criticat de unul dintre medicii mei psihiatri, care spunea că trebuie să învăț să mint, că de fapt inteligența fără minciună e zadarnică. De-a lungul calvarului vieții mele, care continuă de aproape 28 de ani, am fost purtată înainte în viață de multe speranțe deșarte sau de visul frumos al victoriei binelui peste rău, al dreptății și libertății, al puterii adevărului peste minciună, al aducerii unui copil pe lume. Pentru tot ce am avut bun în viața mea mea chinuită, mai ales pentru gândurile frumoase, am datoria să mulțumesc din suflet acelora care m-au crescut.




Cristina-Monica Moldoveanu, 8 aprilie 2012
11 aprilie 2012, îndurerată