Să te hotărăști să le vorbești copiilor tăi despre experiența ta de viață, în încercarea de-a le face mai facil propriul drum, e una, să faci acest lucru e cu totul atceva. De cinci minute stau în fața laptopului privind ecranul alb și gol și nu știu cum să încep și ce-aș vrea să-ți spun. Când m-am hotărât să-ți scriu aveam atâtea lucruri să-ți împărtățesc și acum parcă mintea mea a devenit dintr-odată „tabula rasa.” Cred că cel mai nimerit ar fi să încep cu ceea ce simt, așa ca îți spun: Te iubesc!
Nu-ți voi da sfaturi, pentru că tu, ca și mine, nu accepți sfaturi. Îți voi împărtăși însă, din experiențele mele, poate cine știe, într-o zi, îți vor fi de folos, deși știu ca vei prefera să faci propriile greșeli, lucru pe care îl înțeleg pe deplin, pentru că și eu am ales ca pragul de sus să-mi fie singura învățătură în această viață. Și nu regret această alegere. Ceea ce regret sunt amintirile pe care nu le pot avea, așa încat mi-aș dori ca tu să nu regreți niciodată că n-ai avut curajul să dai binețe întâmplarii după care ți-a tânjit sufletul vreodată, ci, dacă tot va fi să ai vreodată regrete, acestea să vină doar de din ceea ce ai făptuit și hazardul a făcut ca lucrurile să nu se împlinească întocmai cum ți-ai dorit.
Povestea ta – minunata mea experiență de viață - a început înainte să te naști. Eram tânară, la început de drum, îndrăgostită fără scăpare de un bărbat care avea să-mi devină în curând soț și grăbită să aflu, înainte de vreme, cele mai ascunse taine ale destinului, fără să știu că frumusețea vieții este dată tocmai de neprevăzut. Aveam, pe vremea aceea, o colegă unguroaică frumușică, subțire, cu ochi luminoși, de culoarea cerului senin și plete rupte din soare, care știa ce vrea și nu se dădea bătută până nu obținea ce-și dorea. Acum, ce-i drept, cele mai multe dintre dorințele ei aveau în centru câte un bărbat și banii lui. Până la urmă nici n-avea importanță cum arăta obiectul dorințelor ei, dacă se dovedea generos, iar ea știa bine să-i aleagă și să-i facă să joace cum le cânta. Curios lucru, deși avea tot timpul bani pentru orice și-ar fi dorit și se deplasa tot timpul numai cu taxiul sau cu mașinile de lux ale bărbaților din viața ei (fără importanță că erau mai mulți în acelși timp sau că unii aveau deja o prietenă sau o soție), în timp ce pentru mine mersul pe jos părea a fi sursa de sănătate la care n-aș fi renunțat în ruptul capului, niciodată n-am invidiat-o și nici nu mi-am dorit să fiu ca ea sau în locul ei. Poate din acest motiv ne înțelegeam destul de bine, acceptandu-ne cu bunele și cu relele noastre, fiecare reușind să-și păstreze, însă, propriile convingeri nealterate. La vremea aceea tocmai se despărțise de un românaș plin de bani și cu greutate și la propriu și la figurat - cântărea peste 100 kg. Bietul baiat era îndrăgostit de ea mai mult decât avea ea să-l iubească vreodată, fapt care-l făcea să nu-i refuze niciodată nimic, dar avusese ghinionul să se imbolnăvească de o boală necruțătoare, care avea să-l dea gata nu peste mult timp. Ceea ce nu făcuseră kilogramele lui în plus, reușise să facă boala, așa încât în curând îl lăsase în plata Domnului și se încurcase cu un arab căsătorit, a cărui soție și copii îl vizitau destul de rar, așa încât ea părea să fie pentru moment centrul universului acestui personaj.
Așa stând lucrurile, colega mea mergea în fiecare săptămână la o ghicitoare, în speranța că va fi pregătită pentru ceea ce avea să-i rezerve viitorul, dar mai ales în speranța că, aflând din timp cursul lucrurilor, va reuși să traseze viitorului direcția pe care și-o dorea, mai ales că își exprimase deja convingerea fermă că nu va putea rămâne niciodată lângă un bărbat sărac. Bineînțeles că viitorul n-a gasit-o niciodată pregătită și nici nu i-a fost dat să aibă mereu ceea ce visa, dar cu cât lucrurile ieșeau mai mult altfel decât voia ea, cu atât mai des deschidea ușa ghicitoarelor și cheltuia banii iubiților pe previziuni care se dovedeau cel mai adesea minciuni sfuntate și fără alt folos decât falsele iluzii pe care le primea în schimbul banilor cheltuiți. În cele din urmă aproape că își făcuse un program, mergând la aceste femei de câteva ori pe săptămână, încât mă întrebam cu uimire ce noutăți ar mai fi putut să-i spună de la o zi la alta. Dar pentru bani, aveam să-mi dau eu seama, ar fi putut curge în valuri previziunile de la o oră la alta, pentru că de-acum ghicitoarelor le erau cunoscute și cele mai mici amănunte ale vieții ei, astfel încât nu era prea greu să inventeze întâmplări viitoare pe gustul așteptărilor sale. Și oricum, cel mai probabil, pentru colega mea și planurile ei de viitor tot nu era de ajuns.
De data asta, găsise o ghicitoare în care avea încredere totală, care n-o storcea de bani, dar care nici nu ghicea la toată lumea pentru că, zicea ea, lucrurile astea se întorceau împotriva ei și a familiei sale, așa încât era pe cale să renunțe la această îndeletnicire și chiar o făcu nu mult după această întâmplare. Dar până să renunțe definitiv la această îndeletnicire, colega mea reușise să mă convingă să încerc a-mi afla și eu destinul din tălmăcirile femeii. Așa se face că într-o zi mi-am numărat economiile din buzunare și, cu toate că această curiozitate îmi cam dădea peste cap bugetul pe o lună, am hotărât că sacrificiul merită făcut, dacă doream să aflu ce mă așteaptă în noua viață pe care eram pe cale să o încep alături de bărbatul iubit. De parcă m-ar mai fi putut face ceva să mă razgândesc, atâta vreme cât dragostea trecuse peste orice argument potrivnic, fie el și de ordin financiar. Că doar nu degeaba se spune că dragostea e oarbă. Dar, ce vrei, curiozitatea era maximă.
Ghicitoarea era o femeie de vreo 50 de ani, cu o înfățișare absolut obișnuită, de femeie casnică - contrar așteptărilor mele - cu vorba caldă și o anumită blândețe înțelegătoare în privire, ca un om care văzuse multe și-mi putea citi neîncrederea din suflet. Femeia nu mi-a pus niciun fel de întrebări, ca și cum primise deja răspunsurile, sau poate că nu le aștepta de la mine. M-a poftit la o masă, s-a așezat în fața mea și a început să amestece niște cărți ciudate, cum eu nu mai vazusem până atunci - cărți de Tarot, aveam să aflu mai târziu – le-a așezat pe masă, cu fața în jos, într-o ordine numai de ea știută și apoi, întorcând una câte una, a început să-mi înfățișeze fără grabă previziunile ei. Spre surprinderea mea de atunci și de mai târziu, femeia asta părea să știe multe lucruri despre viața mea și tot ce mi-a prorocit în acel moment, mai apoi s-a întâmplat întocmai. Printre alte prevestiri care ulterior si-au găsit împlinirea, s-a numărat și aceea că urmează să mă căsătoresc în curând cu bărbatul iubit și că imediat după ce ne vom căsători voi rămâne însărcinată. Ultima parte a acestei viziuni nu mi-a picat prea bine. Mai aveam un an de facultate și o sarcină nu era tocmai ceea ce mi-ar fi trebuit în acel moment. Dar ghicitoarea m-a avertizat că toată lumea îmi va cere să renunț la această sarcină și că de voi da curs imboldurilor, nu voi mai avea alți copii, însă dacă voi păstra sarcina, va veni pe lume o fată, darul lui Dumnezeu și mai târziu voi da viață și unui băiat. Mi-a mai spus că orice aș face, orice aș încerca, această sarcină se va întâmpla cu o precizie matematică.
Chiar nu știam, la vremea aceea, cât de mult m-aș putea încrede în tălmăcirile unei ghicitoare, gestul meu de a merge la una fiind unul intempestiv și mai mult din curiozitate decât din convingere, așa încât, cel puțin pentru moment, totul îmi păruse mai mult o joacă, incheiată cu o glumă bună și foarte curând nici nu mă mai gândeam la cuvintele acelei femei. Mai apoi însă, când lucrurile se succedară cu repeziciune exact așa cum îmi fuseseră prevestite, cuvintele ei îmi reveniră în minte și uimirea luă locul neîncrederii.
Chiar in prima lună de după casătorie, cu toată protecția mea, am rămas însărcinată. Ciudat este că în acel moment nici eu și nici tatăl tău nu ne-am gândit nicio clipă să renunț la sarcină. Cred ca subconștientul fiecaruia dintre noi era ghidat numai de suflul cald al iubirii și nimeni și nimic nu ne putea sta în cale, mai ales că dragostea noastră avusese de înfrânt multe reticențe din partea tuturor și biruise in pofida lor. Ne iubeam prea mult și un copil adus pe lume din dragoste nu putea fi decât un semn divin. Soacra mea, care prinsese în șiragul timpului vreo 50 de toamne, mi-a spus răspicat că trebuie să fac un avort. M-a avertizat că, în caz contrar, nu cumva să ne gândim să ne ajute cu copilul, pentru că ea e tânără și vrea să-și trăiască viața. Și totuși de un ajutor am fi avut nevoie, având în vedere că nici nu-mi trecea prin cap să nu termin facultatea. Am mers să le dăm vestea și părinților mei și am făcut-o cu bucurie, nu cu teamă, convinsă fiind că ei vor vrea să fie părtași la bucuria noastră. Eram cu totii adunați în jurul mesei, pentru a lua prânzul, când le-am dat vestea, cu un zâmbet de speranță în colțul buzelor. Prima lor reacție, aproape instinctivă, a fost „nu e momentul potrivit”. Mi-au dat lacrimile și am amuțit. Dar răspunsul lor mi-a întărit hotărârea de a păstra sarcina. Așa eram eu: făceam tot ceea ce-mi era interzis sau invers de cum se încerca a mi se impune si meteahna asta am păstrat-o peste vreme. În momentul în care au rostit cuvintele „nu e momentul potrivit”, am știut că voi duce sarcina până la capăt, indiferent cât de greu ne-ar fi apoi, dar nu am spus nimic, doar m-am ridicat de la masă și am ieșit din cameră. Văzându-mi reacția, părinții mei și-au revizuit opțiunile și s-au hotărât să ne sprijine, indiferent de decizia noastră. Și au făcut-o. În seara în care tatăl meu, bunicul tău, a trecut în lumea celor drepți, fără a apuca să-și ia rămas bun de la această lume, tocmai se întorsese cu tine de la plimbare. Erai lumina lui în asfințit și ai plans inocent la capătâiul său, cu lacrimile unui copil de 3 ani, prea speriat de grozăvia momentului pentru a înțelege întâmplarea, cînd Domnul i-a eliberat sufletul din trup. Dar asta este o altă poveste, pe care ți-o voi spune vreodată.
Ca și tine, sunt foarte încăpățânată și privesc orice obstacol ca pe o provocare. Nu știu cât a contat ceea ce-mi spusese cândva ghicitoarea, deși nu pot pretinde că nu m-am gândit deloc la acele cuvinte, dar știu că și eu și tatăl tău ne-am dorit să te aducem pe lume, în pofida oricăror greutăți, așa cum ne-am dorit și să fim împreună, împotriva tuturor. Și s-a întâmplat. Pot spune acum că într-adevăr ești un copil dăruit de Dumnezeu. Și asta deși - mă apucă râsul gândindu-mă – nu ai fost cum mi-am dorit eu, pentru că îmi semeni prea mult, doar te-am adus pe lume cu două zile înaintea zilei mele de naștere. Niciodată n-am putut să-ți prind în păr pampoane, pentru ca nu ți-au plăcut și cât de mică erai, cu degețelele făcute greblă ți le smulgeai îndată din părul negru, cârlionțat, oricât de dureroasă era această operațiune. Niciodată n-am putut să te îmbrac cu rochițele care mi-ar fi plăcut, pentru că debordai de personalitate și nu reușeam în ruptul capului să pun pe tine vreo hăinuță care nu-ți plăcea, oricât de frumoasă mi s-ar fi părut. Si niciodată n-am reușit să-ți impun voința mea, dacă nu era și voința ta, iar voința ta trebuia câștigată cu argumente răbdătoare și vorba bună, cu dragoste și înțelegere… și nu pot pretinde că am reușit întotdeauna să fac asta. Și pentru asta îmi cer iertare! Așa cum îmi cer iertare pentru momentele de lipsă de stăpânire de după nașterea fratelui tău când, copleșită de problemele generate de creșterea a doi copii, de acum fără niciun alt sprijin în afara celui al tatălui tău, deși conștientă de greșeală, nu mă puteam opri să nu-mi revărs supărările asupra ta! Þipetele mele , o descărcare nervoasă nefastă, care n-ar fi trebuit să existe, te înspăimântau până la coșmar. Destul de greu, în cele din urmă am reușit să mă controlez, dar răul fusese deja comis. O explicație posibilă – nu și scuză – ar fi că nimeni nu se naște “părinte”, după cum nu există părinți perfecți. Important este să ai mintea deschisă și să reușești să realizezi un echilibru între suflet și rațiune. Dar de asta îți vei da seama mult mai târziu, când vei începe să crești ca părinte odată cu copilul tău.
Singura mea temere, care s-a păstrat peste ani, a fost să nu-ți fi transmis cumva această nervozitate, această lipsă de stăpânire de sine, care nu-ți poate aduce niciun bine în viață. Lipsa controlului te face întotdeauna vulnerabil. Asta nu înseamnă că ar trebui ca toată viața să încerci să ții totul sub control. Controlul ăsta ar trebui să se rezume la propria-ți fire, în rest, am învățat că lucrurile trebuie să se întâmple după voia destinului, rolul fiecăruia dintre noi oamenii fiind acela de a da o mână de ajutor acestui destin să-și desăvârșească opera. Dar dacă știm să facem asta într-un fel care să ne facă să trăim intens fiecare clipă, atunci vom transforma efemera noastră trecere într-o voluptoasă trăire. Se spune că dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, să-i spui planurile tale. Probabil de asta am detestat întotdeauna să-mi fac planuri. Și totuși n-am reușit să trăiesc mereu clipa prezentă. De câte ori am rămas în urma timpului, ancorată în amintiri sau mi-a rămas sufletul strivit între trecut și viitor, am uitat să savurez mireasma prezentului și invariabil clipele pierdute s-au răzbunat.
Și am mai învățat un lucru pe care aș vrea să ți-l împărtășesc: am învățat că nu trebuie să uiți să te bucuri de lucrurile mărunte în orice moment al vieții, oricâte griji și nevoi ți-ar împovăra fruntea, oricâte bucurii ți-ar însenina inima. Am învățat că nu trebuie să încetezi să vezi, să asculți și să simți aceste lucruri, indiferent în ce punct al vieții tale te-ai afla. O rază de soare, o adiere marină, un mănunchi de frunze ruginite, spulberate în joacă de un copil inocent, în goana lui către viitor sau strivite sub pasul unui bătrân ce-și plimbă stingher neputincioasa poftă de viață pe aleile unui parc amurgit, seninul celest privit în ochii dragi sau contemplat în mijlocul zării, într-un incert moment de reverie, o salcie cocoșată ce-și adapă gândurile legănate din apa stătută a unui lac uitat, triluri de păsărele nebune ce și-au aflat sălașul în copacul din fața casei tale, pe care nu le mai auzi sau care, dimpotrivă, te agasează în momentele tale de liniște, trandafirul primit din mâna iubitului, lacrima scursă din ochii sufletului pe obrazul prietenei tale… toate și atâtea alte lucruri simple în care poți găsi frumusețe, liniște, bucurie, iubire, compasiune, ar trebui să facă parte din viața noastră in fiecare zi. E foarte important ca acest lucru să se întâmple, altfel riști să pierzi legătura cu realitatea și să trăiești stingher într-o lume inertă, alungat intempestiv din propria-ți vreme și fără șansa de mai găsi puncte de reper care să-ți asigure întoarcerea. Fără o asemenea busolă ești pierdut iremediabil .
O altă descoperire făcută de mine pe inegalabilul drum către mâine, a fost că nu întotdeauna ceea ce pare a fi un lucru dezagreabil sau îți tulbură existența într-un fel nedorit, într-un anumit moment, se dovedește a fi, în cele din urmă, un lucru rău. Nimic nu este întâmplător în această viață. Uneori, ceea ce azi îți poate părea o palmă a destinului pe obrazul tinereții tale, mâine se poate dovedi a fi fost impulsul către o importanta realizare sau întâmplarea care te-a salvat de la o mare dezamăgire. Dar nu trebuie sa te temi niciodată nici să plângi, când sufletul tău va avea nevoie să-și astâmpere setea din fântâna tristeților, nici să te bucuri, când curcubeul vieții va lumina bolta inimii tale. Toate fac parte din viață și împreună dau frumusețe trecerii tale prin această lume. Iar viața poate fi al naiba de frumoasă! Rămâne să descoperi singură acei “dacă” ce te vor face să-i trăiești toate minunile, iar eu sunt sigură că vei reuși. Și voi fi lângă tine o bună bucată de vreme, să-ți împărtășesc o parte din tainele ei și un rest de veșnicie, să-ți ocrotesc visele.