În urmă cu ceva vreme, când, după aproape 20 de ani de alte priorități m-am reapucat de scris, am poposit cu scrisele mele pe un site nou înființat. Dinamica întâlnită acolo m-a făcut să scriu iar și iar, să mă slefuiesc și progresez. Chiar dacă eram deja în posesia unor premii pentru povești și proză scurtă, experiența interacțiunilor - uneori nu tocmai prietenoase cu alți ”postaci” - m-a făcut să mă autocenzurez, să fiu foarte atent la forma frazelor și la noima cuvintelor în text. Unii erau buni, alții foarte buni, dar printre noi erau și mulți cu o exprimare literară lapidară, motiv pentru care, uneori cu totală lipsă de tact tăiam în via carne a scriselor lor. Și jur, ieșea sânge, un sânge viu al viilor ce căutau să spună și altceva decât ”Bună dimineața, șefu” ori ”Noapte bună,viață”. Acum regret nițel.
Mai mult regret altele, însă! După cum am mai spus-o, printre noi erau și oameni consacrați literelor.Unul dintre ei Ștefan Afrimescu, poet (și jurnalist), membru al Uniunii Scriitorilor din România. Era un adevărat pictor de cuvinte și-un samurai cu o tăietură exactă în măsura spusului!
Ei, bine,începutul a fost unul bun, eu simțind măiestria scrisului lui, el mirosind măcar bunul meu gust nativ în aprecierea scriselor altora, asta ca să nu zic că-mi și aprecia povestirile urcate pe site. Ei, iată, tocmai am zis-o!
Dar, ca orice om care arde precum magneziul, m-am trezit eu într-o zi să-l contrez pe Afrimescupe pe un articol politic. Mie îmi părea că omul este portocaliu în accepțiune, iar eu, liberal născut (din genă de înaintași liberali) și făcut (cu acte în regulă, la trei luni după Revoluția din ’89), am sărit la beregata lui. Ne-am contrat. Ne-am și certat, firește, dar disputa noastră rămânea doar pe marginea simpatiilor politice, fără a ne împunge d.p.d.v. literar. Acolo era pace. Încă. Eu insinuam că-i securist și că face jocurile lichelelor portocalii, el mă țintuia la zid că nu înțeleg nimic dincolo de zisele celor de la Antena 3. Eu scriam despre el că ia soldă de la hoții de neam și țară, el mă asemuia scursorilor ițite din mustăria lui Iliescu. Ei, și uite-așa zilele treceau și nefericirile mele cotidiene, pe cât și nefericirile lui cotidiene ne alimentau condeiele cu foame de duel. Între noi, Florin, ”tatăl” și ”păstorul” de drept al site-ului gazdă, încerca să ne împace. Florin, cel pe care îndrăznesc să-l numesc prietenul meu. Și culmea e că Florin reușea să ne împace mereu. Ori era foarte abil, ceea ce e de asemenea demn de laudă, ori simpla lui vorbă caldă, moldavă, găsea calea directă către partea bună a sufletelor noastre! Mie îmi spunea că Afrimescu respectă părerile mele, eu îl rugam să-i transmită că nu port pică nimănui mai departe de momentul controversei și iar mai trecea un timp. El mai făcea câte o dezvăluire și despre vreun șnapan portocaliu, eu îi lăudam imparțialitatea jurnalistică. Apoi iar venea cu o duzină de istorioare de lovit în USL și iar luam foc. Ce nu știam nici unul, nici altul, că amândoi treceam prin mari lipsuri financiare și că oțărârea din noi avea geneză și în pauperitate...
Probabil tot dintr-o cauză similară, n-aș vrea să mă scuz, e tardiv s-o mai fac, dar alte semințe de porniri belicoase nu-mi cunosc, așadar, dintr-o cauză necunoscută (să zicem) într-o zi m-a inoportunat o strofă de-a lui. Nici nu mai știu de era din ”Quantica sau Dincolo de dincolo” ori din alt poem-fluviu de-al lui, chestia e că m-am trezit să scriu o replică intitulată ”Azi. Frecții”, în care luam în derâdere anumite versuri. Omului, firește, nu i-a căzut bine. M-a ”înfierat” cu penița încinsă în orgoliu rănit. Eu m-am ambiționat și am scris continuare la ”Frecțiile” mele, de omul s-a făcut foc și pară și a zis că părăsește site-ul. Atunci a intervenit iar Florin și mi-a spus că n-ar vrea să-l piardă pe Afrimescu, dar că dacă eu vreau, este dispus să renunțe la el și la poeziile lui. Firește, i-am spus să facă tot ce-i stă în putință să-l păstreze aproape, că este cu adevărat un om valoros. Un poet valoros. Și ca să nu mai fiu eu scânteia din preajma pulberii, încetul cu încetul mi-am restrâns activitatea de pe site. Nu-mi pare rău. Maestrul Afrimescu s-a bucurat de toată considerația pe care o merita și site-ul a crescut. Și acum, cei ce au surplus de simțire și nițică îndemânare scriitoricească pot scrie liber pe site.

În aminterea celui ce s-a dus dincolo, în cuante, pe lângă trăirile mele povestite mai sus, vă aduc spre (re)citire următoarele versuri ale poetului:

HaiKu mine pe muntele Fiji (28)
*
Pentru cel plecat,
Veșnicia a început de
dincolo de prag.

X.
Cu firul ierbii,
cu ultimii fulgi, sosind
plec, devenind Om.

Nemaifiind,versurile lui par a avea altă încărcătură. Și-atunci spunea, plastic și incisiv deopotrivă, dar mulți nu aveam mereu dispoziția de a-l înțelege. El ridica spre Ceruri o formă de rugă-revoltă, își striga angoasele, dar cine să-i cunoască singurătatea și greutățile. Stingerea i-a venit ca o eliberare. Poate. Sau doar așa ne place să credem, nouă celor ce încă avem speranță-n azimut...
Acum regret că m-am contrat cu un om. Cu omul care nu mai este. Dar dacă totuși ne-a fost scris să ne contrăm?!
Răspunsuri nu există, dinspre mine plutesc doar niște păreri...
Una din ele e că aș alege să mă mai contrez o dată cu maestrul Afrimescu, decât să nu-l fi cunoscut niciodată!