Când a pășit înspre mintea mea, tocmai terminasem de savurat un cocteil preparat din multă remușcare, abstinență cu iz religios, probleme de bani și prea multe priviri plecate în pământ. Ochii mi se obișnuiseră să caute în fiecare fisură din asfalt o urmă de cruce pentru răstignirea eu-lui condamnat, în fiece trandafir o cunună de spini. Blamul îmi era veștmânt pentru vise și retrăiam o continuă spaimă a evadării din rău în mai rău. Binele nu mai exista decât cel mult ca definiție înscrisă pe pietre bisericești, la care aspiri cam tot atât precum aștepți mântuirea. La moarte…

A pășit și mintea mea a făcut click, ca un aparat de fotografiat mecanic. Dincolo de zveltețea trupului i-am remarcat ochii. Mari și triști, aproape ca ai mei de încercănați. Totuși, tristețea din ochii ei nu era cronică, dincolo de catifeaua lacrimilor neplânse dăinuia tinerețea. Respira lipsa de griji pentru ziua de mâine. Încercănarea ochilor ei avea o cauză, recentă și garantat efemeră. Click și-n rest ce-o fi...

N-am întrebat-o de tristețile ei, m-am scăldat doar în căldură privirilor ce-mi aduceau aminte de bunul Jack, prieten statornic în paharul ultimilor ani. Era atât de bine acolo încât, pentru o clipă am ațipit. Trăiam somnul cel mai pur și am cunoscut odihna cea mai întăritoare. Am redevenit om. Am ridicat ochii din pământ și oboseala sângelui meu a fugit pe pustii. Eram viu și o priveam cum vorbește, și vorbele-i line mă făceau să-i iubesc buzele. Să-i iubesc gura. Să-i iubesc respirația care arcuia aerul în râs ori cuvinte. Să-i iubesc pielea chipului, care lăsa să transpară fără ascunzișuri trăirile-i venite din clocotul sufletului neîntinat.

Zâmbetul ei îmi era dătător de speranță. Mâinile ei cuibărite într-ale mele îmi promiteau sfânt balsam și urmele cuielor ruginite ce-mi mușcaseră palmele curajului au început să dispară. S-au vindecat complet încă de la primele atingeri. De-atunci, de când am văzut-o prima oară…

Apoi, soarta mi-a mai scos-o o dată-n cale.

Mâinile ei în mâinile mele erau de departe mai dulci decât cele mai pătimașe îmbrățișări. Foc și gheață simțeam pe sub piele, cu simțurile în stare de alertă, ca nu cumva o urmă de trăire să scape necuantificată. Visam în trezie, muream și reînviam cu egală plăcere, dincolo și total altfel decât vechea crucificare, idolatrizam pedeapsa prea-binelui revărsat peste mine.

Am ținut-o în brațe o vreme. Brațele mele păstrează încă amprenta formelor ei și refuză de-atunci o altă întrebuințare. Vor doar să îmbrățișeze… Vor s-o îmbrățișeze!

Apoi i-am respirat apropierea. Santal și cedru, piatră de râu, flori de câmp și fructe de pădure, viță de vie și rouă, soare și vânt și toate astea laolaltă m-au invadat. Părul, pe care respirația mea îl flutura ritualic, se voia sărutat la fiecare întoarcere din zbor. Și liniștea gândului îngroșa timpul, oprindu-i înaintarea, cristalizându-ne într-o buclă de timp. O vreme n-am plecat de-acolo. Nici nu mai știu de-au trecut secole sau milenii, veșnicia era toată a noastră…

Acum, ca într-un dans atât de lent că poate inventaria nemișcarea între doi timpi, urmează un alt pas. Muzica nu-mi aparține în totalitate, dar mă las purtat de sunetele ce coboară de undeva de sus, din sfere translucide, uneori atât de străvezii că numai ochii celor cu suflet cald pot să le vadă. Și ele dansează. Sferele se rotesc în jurul propriilor axe, se rotesc unele în jurul altora, urcă și coboară. Una dintre ele mi-a ajuns în dreptul sufletului și l-a întrebat:

- De-acum ce vei face?

Am simțit răcoare în piept. Părea că iernile trecutului atât de recent își cer revenirea. Sfera a văzut și ea asta și, sfioasă, s-a înălțat către invizibil. Apoi, brațele-mi neîmbrățișate mi-au bătut în piept a trezire. Sufletul și-a amintit chipul ei. Și-a amintit de ea și a strigat către cer: