atât știam
că toți spuneau că sunt o bomboană
o fetiță cu ochii negri mari și gura mică
pielea ca laptele
și toți mă iubeau
apoi am știut
că floarea de cireș miroase dulce
și albul ei orbește de frumusețe
plângeam când bunica nu mai vedea să tricoteze
când cățelușa a murit înecată
când sora bunicii nu a mai venit la noi
știam că îi iubeam pe toți cu inima ca o lumânare
de ceară în pomul de crăciun
fiindcă nu erau bani pentru beculețe
sau pentru hainele mele cusute de bunica
atât știam mai apoi
că îmi iubeam toți colegii și profesorii
îmi făceam temele la becul de șaizeci de wați
pe un scaun de bucătărie în loc de masă
luam numai note de zece și îmi plăcea să scriu povești cu zâne
povești despre castelele ascunse în cireșii înfloriți
atât mai știam
că toți îmi spuneau că prin răbdare voi învinge furia mamei
că o iubeam chiar dacă mă certa și mă lovea mereu
iertam mereu fără să știu de ce

dar nu știam deloc de ce m-au închis
că nu greșisem nimic
stăteam singură fiindcă iubisem un bărbat mincinos
lumina era stinsă de infirimiere și drogurile alunecau în sânge
cu violență barbară
zăceam în pernele murdare și priveam tavanul înalt
mă simțeam ca un melc anchilozat
orb de prea multă iubire pentru lumea asta
de glod și sudoare și neon rece
pentru lumea în care nu am știut să împing în autobuz
să calc pe picioare pe alții
să vorbesc altfel decât blând și politicos
să gândesc altfel decât de bine
crezând că munca e un drept lăsat de dumnezeu

atât mai știu acum
că floarea de cireș se scutură
fără să îi orbească pe toți de iubire
înger îngerașul meu