Citind și tot citind poezie, uneori scriind, am ajuns la concluzia că poezia este artă, știință, filozofie, religie la un loc, sau, într-un cuvânt, viață. Poezia „Ne poartă timpul…” de Marian Malciu îmi întărește convingerea că poezia este, într-adevăr, „un nud sufletesc defilând pe podiumul criticilor”, așa cum considera Valeria Mahoc, că este, în același timp, și o „revelare a unui sentiment pe care autorul îl crede interior și personal, dar pe care cititorul îl recunoaște ca fiind al său” (Salvatore Quasimodo).
Recunosc, în calitate de simplu om, că problema TIMPULUI m-a frământat și mă frământă și pe mine, ca pe oricare muritor trecut de 50 de ani (căci până pe la 50 nu ne prea punem întrebări, ci doar alergăm, după care ne întrebăm, iar când se pare că dăm semne că am mai aflat unele răspunsuri, e prea târziu…). O poezie care să abordeze problema trecerii timpului (deși „trecerea” aceasta e discutabilă) trebuie să reușească o conlucrare creier – inimă, deoarece știința are și ea poezia ei, poezia are și ea filozofia ei, arta are și ea religia ei…
Frumos spune Grigore Vieru că „Poezia ar fi secretul creierului scăpat din gura inimii”… Ridicând fruntea către cer, privind apoi către pământ, omul din timpuri imemoriale a știut că „toate curg” (panta rhei), că tot ce se petrece în jur înseamnă schimbare, transformare, că săgeata timpului pare că ar ținti numai către înainte…
Și iată că aceste frământări nu iartă pe nimeni, fiind atinși de aripa lor poeți ai tuturor timpurilor. Poezia cu adevărat mare din astfel de teme a trăit dintotdeauna, formele ei de manifestare fiind mereu schimbătoare, însă.
Poetul are el menirea să fie exponentul frământărilor tuturor, chiar dacă „glasul” lui pare că este totuși atât de particular. Toată filozofia și știința antică de la Platon și Aristotel, mai apoi, către noi, Leibniz, Newton, Einstein, care au fost preocupați de timp, o simțim și o redescoperim în gândurile noastre ascunse și astăzi. TIMPUL face astfel parte din „spațiul interior” al poeziei, conform afirmațiilor lui Nicolae Manolescu din „Metamorfozele poeziei”, Reșița, Ed. Semne, 1996, p. 132:
„Esența poeziei rezidă din faptul că ea (poezia) a învățat să trăiască în afară de timp și și-a format deprinderi noi, s-a adaptat existenței ei subtemporale. Și-a hipertrofiat o dimensiune reală: spațiul interior. Dar poezia a uitat logica în timp a propriilor vârste interioare: forme, care ar trebui să fie moarte, trăiesc, epoci lirice, care ar trebui să se succeadă, coexistă, suprapunându-se într-o geologie insolită. Istoria își conține toate momentele consecutive într-un singur moment prezent, se lasă refăcută clipă de clipă, în fiecare experiență individuală. Niciodată diversitatea poeziei nu a atins acest grad care să îngăduie restabilirea în fiecare clipă, în fiecare experiență individuală, a tuturor vârstelor pe care poezia le-a cunoscut.”
Poezia „Ne poartă timpul…” de Marian Malciu , alcătuită din patru cvinarii, definește în mod personal Timpul vieții („Frunze ni-s anii”, „Ore…”, „Clipe…”, „Gânduri…”), așa cum și Eminescu își expunea percepția personală asupra timpului, ale cărui dimensiuni pot fi comprimate sau dilatate în funcție de trăirile interioare:
„Anii tăi se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri…”
„Necuprinsul creat” de care ne vorbește Marian Malciu contrazice infinitatea timpului și spațiului, amintind de Creatorul divin, dar și de concepțiile anticilor:
Operă a Arhitectului divin (Părintele sau Demiurgul), Universul platonician este, ca și cel pitagoreic, rezultatul unui „calcul" matematic. Ca geometru, Demiurgul lui Platon dăruiește trupului lumii forma sferică, pentru că sfera e figura perfectă „și cea mai deplin asemănătoare sieși”.
"Clepsidra vieții" este cea care, în concepția poetului, „le scurge pe toate/ În zile și nopți”…, „Vârstele-nșiră cu scopuri precise”, „Le-ncarcă atent cu trudă și vise”.
Clepsidra, ca simbol al trecerii nisipului timpului, dinspre trecut, prin gura prezentului, către viitor, există și ea din cauza faptului că, de mult timp, noi încă mai credem că timpul „trece”. Marin Preda spunea, cu ceva timp înainte să moară, că timpul nu există, că existăm noi, care ne naștem, trăim și apoi murim…
„…în fapt lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu, ele sunt numai în sufletul nostru. Nu e adevărat că există un trecut, consecutivitatea e în cugetarea noastră, cauzele fenomenelor, consecutive pentru noi, aceleași întotdeauna, există și lucrează simultan.”, gândea M. Eminescu.
Inversiunea din primul vers al ultimei strofe („Gânduri ni-s anii”) accentuează ideea că suma tuturor lucrurilor este de natură spirituală, spiritul este cel veșnic, cu visele curate ”pășim pe Calea cea dreaptă/ Spre veșnicia ce timp nu așteaptă”.
Poezia domnului Marian Malciu mă îndeamnă încă o dată să cred că timpul este intim legat de sentimentul propriei noastre existențe. Simțim cum noi înșine ne schimbăm și vedem cum toate care ne înconjoară se nasc, se transformă și pier. Oricât de durabil ar fi ceva, își are totuși limite în timp: fiecare om, casele lor, regimurile politice, piramidele sau alte astfel de construcții, care sunt menite să înfrunte veacurile, stelele și galaxiile, își vor afla, la un moment dat, sfârșitul. Prin această schimbare neîntreruptă, ceea ce va fi devine prezent, iar ceea ce este prezent devine trecut. Stă în firea tuturor să se schimbe și să piară. Formulând această idee, Heraclit din Efes spunea că nu ne putem scufunda de două ori în același râu, fiindcă între cele două momente râul s-a schimbat și nu mai este identic cu cel din primul moment.
Dicționarul Oxford definește timpul ca fiind „procesul indefinit și continuu al existenței evenimentelor în trecut, prezent și viitor, privit ca o unitate”. O altă definiție de dicționar standard este „Un continuum nonspațial linear în care evenimentele apar într-o ordine aparent ireversibilă.”
Domnul Marian Malciu ne uimește din zi în zi prin abordarea atât de diversificată a realității, prin trecerea cu lejeritate de la registrul actual al problematicii sociale, până la veșnicele frământări ale existenței specific omenești. Poezia exprimă simplu atâtea lucruri profunde despre timp, viață, trecere, veșnicie…. Finalul m-a făcut să mă gândesc la cuvintele lui Vlahuță: "Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei..."
Poezia Ne poartă timpul… este o catedrala a simtirii și a gândirii intime a autorului. Uimit mereu de miracolul vietii, omul Marian Malciu descoperă dureros de dulce gustul trecerii sale prin timp... Dar, oare, trecem noi prin timp? Timpul…, după părerea mea și, constat în această poezie, și după părerea domnului Marian Malciu, nu există. Există Veșnicia. Timpul e în noi, suntem noi… Fiecare dispune de un timp al său, îl conștientizează sau nu, îl comprimă sau îl dilată, îl simte sau nu în gânduri ori în trup…
Da, "Frunze ni-s anii…” în anotimpurile vieții, spune (nu cu regret) autorul.
Poezia se încheie într-o notă matură, optimist-echilibrată, exprimând ideea integrării în veșnicie a universului material și spiritual cunoscut și la care, deocamdată, suntem nevoiți să ne raportăm. Se pare că domnul Marian Malciu trăiește o vârstă spirituală care îi permite să dea unele răspunsuri, sentințe referitoare la fluidul acesta al percepțiilor noastre, care, se pare că ar fi timpul.
În aceeași notă cu autorul îmi exprim și eu ascunsele neliniști existențiale legate de timp și de realitatea sau irealitatea a ceea ce suntem, dar poezia mea se află încă la vârsta întrebărilor referitoare la reversibilitatea sau ireversibilitatea timpului, la caracterul ciclic al tuturor lucrurilor în univers:

O fi adevărat?

O fi adevărat că eu exist acum,
Sau sunt, de fapt, o amintire-a mea?
Mă aflu azi pe-al vieții mele drum,
Sau tot ce sunt acum , am fost cândva?

Tot ce-am trăit a fost chiar în trecut,
Sau viitorul l-am trăit deja?
Secundele ce ființa mi-au durut
Au fost, sau din neant vor apărea?

Când așteptam, naivă, trenu-n gări,
Din viitor, sau din trecut venea?
Iar, când cu el zburam spre depărtări,
Clepsidra-mi se golea, sau se umplea?

O fi adevărat că-acum e-acum,
Sau el în viitor a fost cândva?
O fi adevărat al vieții drum,
Sau e ce-a fost lumina dintr-o stea?

Mulțumesc domnului Marian Malciu pentru încă un prilej minunat, oferit mie și celorlalți cititori, de a rezona cu gândurile și sentimentele domniei sale legate de OM și TIMP, prin poezia ”Ne poartă timpul…” , care ne face solidari prin efortul, sforțarea perpetuă de a ne lumina asupra sensului existenței noastre în această lume!

Admirație și respect!
Prof. Georgia Landur Vintilă