nu știe nimeni să spună de ce și cum
uneori
atât de înverșunat
urăsc poezia
toată învălmășeala aia de gânduri de sentimente și de țoale
amalgamul care
mă împinge din mine și-mi dictează
„noua limbă” „noile echivalări” „codul” cu majusculă
de ce să-i spun zilei altfel și cerului și luminii și iubirii și neiubirii... și mie... și lui et c(a)etera
când toate absolut toate au unul chiar câte 2 nume atât de exacte??!!
detest conotațiile!
dar ce urăsc mai mult este cum el și ea
își declamă (ne)fericirile / (ne)feminitățile / (ne)masculinitățile
(desigur nu poți băga întotdeauna mâna în foc!)
mă întreb cât de bolnav (sau cum?!) poți fi să treci dincolo
cât de mult timp să ai să... pierzi mai ales
câtă naivitate să crezi că vei schimba din temelie ceva
și toate astea cu suprema stare de greață
(nimic sigur... prea multe: „un fel de” / „ca și cum” / „aproape” etc.)
în vertijul ce-ți smulge salutarul pământ și inima științifică:
miocard / pericard / endocard
așa de simplu!
așa de eficient!
așa de nepericulos!
pur și simplu: Realitatea!
așa că
îmi tai din calendar zilele care
au doar titlu
(foarte probabil, atât de irezistibile pentru alții)
conținuturi fantomatice / interminabile / insidioase-languroase...
infinitul ăla monstruos
(chiar: poate fi ceva mai monstruos?!)
toate stările de grație
toate interogațiile retorice
pe toate le urăsc!
mă complac
(am și eu limitele mele!)
în ecuații cu soluții sigure
descopăr ce mult iubesc roboții care
nu prea știu ei a iubi
nici a muri
le tai!
mai ales că uneori n-am niciun chef
să fiu
femeie
nici bărbat
absolut niciun chef!
dar am pierdut deja
139 de zile
3 ore
vreo 46 de minute în
toată învălmășeala aia / asta de gânduri de sentimente și de țoale
(o fi vreo dependență
renegată?!)