Cu câteva zile înainte de a modifica răbojul pe care-mi scrijelesc anii am primit unul dintre cele mai frumoase cadouri în volumul „Ecouri de mandolină” purtând semnătura lui Viorel Darie. Se spune că nu cititorul își alege cartea ci cartea îl alege pe cititor, iar în cazul acestui dar s-a adeverit zicala. Firesc, cunoscând mare parte din scrierile autorului, nu am stat prea mult pe gânduri în a pătrunde în lumea creată în paginile acestei cărți, care, în plan personal a reprezentat pentru mine o interesantă suită de coincidențe.
Dacă prima coincidență a reprezentat-o data calendaristică în care cartea a ajuns în posesia mea, a doua coincidență a fost cu siguranță motto-ul folosit ca început pentru sensibilul Cuvânt înainte: „Nu rămânem decât cu ceea ce am dăruit”. Acest motto, într-o formă ușor modificată „Noi nu suntem decât ceea ce dăruim” l-am folosit și îl folosesc de multe ori în pelerinajele mele de litere și nu numai, iar găsindu-l în contextul creat de lecturarea „Ecourilor de mandolină” am văzut în această coincidență un semn că voi reuși pe deplin să înțeleg ceea ce a dorit să transmită Viorel Darie în rândurile sale. Am afirmat în repetate rânduri că, așa cum un muzician poate fi identificat ușor după stilul muzicii sale, un scriitor poate fi identificat și el din vibrația cuvintelor pe care le folosește, geometria frazelor și ritmul pulsațiilor pe care le trezește în sufletul cititorului. Din acest punct de vedere, romanul „Ecouri de mandolină” întărește ipoteza potrivit căreia, caracteristice lui Viorel Darie îi sunt cuvintele simple, „domestice”, atrăgând prin cumințenia cu care se așează în frazele de o arhitectură ce nu abundă în arabescuri greoaie și strălucesc prin geometria simplă, ușor asimilabilă, aș îndrăzni să afirm chiar cazonă. Citindu-l pe Viorel Darie nu trebuie să stai prea mult să încerci să pătrunzi înțelesul înțelesului de neînțeles, căci totul e „pe față”, curat și înviorător prin structura lipsită de îmbârligături. Eu găsesc că reconfortant este cuvântul cel mai potrivit a descrie stilul îmbrățișat atât în rândurile romanului „Ecouri de mandolină” cât și în celelalte scrieri pe care Viorel Darie le-a oferit cu generozitate și curățenie sufletească cititorilor.
Dacă este să mă opresc asupra personajului principal, Antony, a cărui poveste este urmărită de-a lungul romanului, găsesc cuceritoare tușele naive în care acesta este descris, frământările crude care se coc odată cu înaintarea în profunzimea poveștii și alunecă acut spre meditație spre sfârșitul ei. Dacă e să îl privești pe Antony de sine stătător, el prezintă exact matricea umană comună a bărbatului care, tânăr fiind, cedează ușor ispitelor sufletești, pentru ca, odată cu maturitatea deplină să caute sensurile profunde ale tuturor sentimentelor pe care le încearcă. Dacă este să arunci o privire asupra ansamblului de personaje, cele secundare nu fac decât să participe la creionarea mai profundă a personajului principal, căci, în final, nici unul dintre ele nu va rămâne în universul apropiat al lui Antony altfel decât prin amintirile care compun bagajul emoțional purtat în curgerea timpului. Ce va rămâne ca o valoare dobândită în timp de acesta va fi meditația, înțelegerea sensurilor vieții și a adevărurilor după care se scriu legile vieții. Din această paralelă, mi s-a părut că, pe alocuri, romanul se apropie de lecturile care îmbogățesc bagajul spiritual al unui cititor.
„Ecouri de mandolină” aduce cu sine o întreagă pleiadă de sentimente, construite fie în sensul plin de lumină al speranțelor, în jurul unor îmbrățișări, fie în sensul întunecat al dezamăgirilor, în jurul unor deziluzii, ca un parfum care învăluie mereu acel joc de-a viața din care cel care câștigă nu este decât timpul și tot ceea ce presupune trecerea lui peste viața tuturor. Citind acest roman, nu m-am putut dedubla de autor. O fi de bine, o fi de rău? Nu știu! În spatele personajelor, poveștii de viață și a tot-ului, l-am văzut pe Viorel Darie cel cu respect față de viață, cu credință și, mai ales cu deschidere de a împărtăși și de a întinde o mână de lumină și pace tuturor.
Mulțumesc, Viorel Darie!

Mihaela Rașcu