Anul ăsta am murit –
și nu a fost o moarte subită,
o întâmplare accidentală
așa cum îmi spune astrograma, nu,
ci o moarte lentă, nici măcar dureroasă,
dar grea și apăsătoare în prezența ei constantă.
A început undeva acum două toamne,
zilele erau calde încă
și primul gând m-a prins în mijlocul unui dans macabru –
doar o idee, o amintire ca o pânză fină peste ochi.
A fost suficient.
Ziua următoare l-am simțit în inimă, ca o fluturare de aripi
în spațiul larg săpat de bătăile pe care le săream.
Acolo și-a găsit loc să prindă viață și putere
iar eu l-am hrănit și ocrotit la sânul meu
ca pe un copil blestemat și a tot crescut,
prin zilele tot mai scurte și mai reci de final de an.
Nu am ghicit. De unde era să știu ce avea să vină?

*

Simți? Am întrebat
sub lumina slabă de bec din baie,
față-n față cu reflexia mea goală din oglindă.
Ce ciudat să arăți la fel
și totuși să nu mai fii aceeași!
Erau primele zile de ianuarie
și am crezut că e probabil din cauza lui 32.
Întunericul care a început să crească în mine din toamnă
și-a făcut loc din inimă pe țesuturi,
străpungând miocardul și coastele
până mi s-a instalat în piept, pe partea stângă,
acolo unde au înforit primele sărutări.
M-am gândit că au crescut unul din altul –
doi copii siamezi,
unul din carne, altul din gând,
negri și muți ca două semne rele.
Mi-am spus că eu am dat naștere păcatului
iar păcatul a născut pedeapsa.
Că așa începi să mori, din întâmplare,
cu sufletul plin de regret, disperare si vină
și cu lucruri de nerostit ascunse în tine.
Cum puteam să bănuiesc?

Și totuși arătam la fel –
ce ciudat!
Camerele erau aceleași
și trebuia doar să pun capul pe pernă.
Nu știam că-mi dormisem demult ultimul somn liniștit.
Pe măsură ce corpu-mi nu mai era al meu
am simțit cum mă desprind și de suflet
și cum se mișcă piesele în mine
până când doar chipul putea sa mai spună
că sunt eu într-adevăr.
Sau nu mai eram?

*

Am crezut că moartea vine doar o dată în viață
și te ia cu ea în totalitate
dar întunericul care-mi creștea în suflet și în carne
nu mă lăsa să plec,
ca și cum eram prizonieră în zilele egale,
fără număr și fără inflexiuni.
Atunci am învățat că moartea începe cu o lungă așteptare,
nopți în care somnul nu te alină și nu te odihnește,
cu vise zbuciumate, identice
și zile care nu te iartă de păcate.
Moartea începe cu neputința de a vorbi
și cu temnița speranței,
cu o durere care nu te doare
dar pe care o simți lipită de oase și țesuturi,
o constantă surdă care-ți seacă aerul din plămâni
și sângele din inimă.
Moartea începe cu tot ce ții ascuns în tine
și cu mâna pe care nu o poți întinde,
cu amintirea zilelor de demult și ce ar fi fost,
cu imposibilitatea de a vedea în față,
cu o frică neiertătoare, atât de profundă, până în măduva oaselor –
„orice-ar fi, nu ești singură” –
și suntem toți atât de singuri în viețile care ne sunt date.

Moartea începe cu un gând, mi-am spus.

Moartea începe cu un gând.

Anul ăsta am murit –
cu fiecare noapte în care am simțit,
pe jumătate adormită,
nodul din suflet și cel din piept,
cu fiecare apus care-mi răpea încă o zi
și fiecare dimineață care nu aducea nimic.
Cu fiecare reflexie în oglindă
tânără și frumoasă –
„suntem cu tine” –
atât de multă distanță între noi și cerurile sub care visăm,
atât de departe, aproape ca o fantomă,
cu fiecare amintire și uitare
cu fiecare tăcere și fiecare cuvânt
cu toate viețile care puteau să fie
și inima mea împărțită între ele.
Cu neputința de a mă desprinde,
de a spune, ca o spovedanie,
cu zbuciumul continuu
frica și dorința mistuitoare,
regretul, vina, întunericul din mine,
tot ce am uitat și mi-am amintit,
tot ce am ascuns, tot ce am ținut secret,
parte din mine,
eu.
Nodul din piept, durerea surdă,
groaza când îmi priveam părul lung,
frumusețea chipului pe care n-o să-l mai recunosc
desfigurat de suferință –
așa de tânără –
corpul alb măcelărit,
sufletul de neîmpăcat,
dorul și lipsa și tot ce nu poți avea
tot ce nu poți atinge
tot ce nu ar trebui să-ți dorești.
Lumea ta, viața ta, visele pe care le-ai visat –
„ești fericită?” –
drumurile care se bifurcă,
momentul când ai făcut la dreapta și nu la stânga,
alegerile și hazardul care-mi creștea negru în piept.

Cui puteam să-i spun? Cine ar fi auzit și citit în ochii mei
că nu mai eram eu și tot ce puteam să fac
era să mă gândesc la cum am fost
și cum o să rămân doar abur, plutind în nimic.
Că aș fi vrut să-mi plantez mâinile cu care am atins,
ochii cu care am privit,
buzele cu care am sărutat,
inima și corpul cu care am iubit
și toate gândurile pe care le-am născut din mine,
să crească și să facă flori,
să fiu culeasă și amintită,
să fie secretul meu și să rămân ca atunci –
mai bine o fantomă decât o umbră.
Nimeni nu trebuia să știe.
Așa începi să mori, mi-am spus –
cu amintirea ta în brațe,
de mână cu viața pe care n-ai trăit-o.
Începi să mori când sufletul nu mai e cu totul la un loc,
când cu o parte vrei să rămâi și cu alta să pleci,
când cu o parte ești aici și cu alta lipsești.
Cine ar fi crezut? Cine ar fi înțeles?
Așa începi să mori, când îți ții inima ferecată
și când te ascunzi printre rânduri –
să fii ascultată, să fii găsită acolo.
Așa începi să mori,
când știi că ce crește în tine trebuie să moară
și tu cu el.

Anul ăsta am murit –
ori de câte ori mi-am privit pieptul mic
și l-am simțit bolnav
și ori de câte ori am căutat în el urma fetei de demult
iar inima mi s-a strâns sub un dor pe care-l uitasem,
o dorință și o tristețe imensă,
o singurătate a ființei care dispare
și sub umbra unei vieți care nu a fost.
Anul ăsta am murit –
fără lacrimi, la început de iarnă,
mi-am aruncat pământ peste ochi și m-am îngropat în mine
așa cum am făcut și într-o altă viață.
Am lăsat întunericul să doarmă
fără să-l mai privesc în ochi,
fără să-l mai caut, fără să-l mai ating,
l-am închis în mine, la loc,
și păstrez tăcerea.
„Nu e nimic” –
și-atunci de ce am murit?
„Nu simți nimic” –
și-atunci de ce am murit?

Anul ăsta am murit –
dar sunt tot aici și-aștept
cu secretul meu negru amorțit în piept.
Îl aud, îl văd și-l simt
dar nu-i vorbesc.
Las timpul să ne acopere și să ne ducă mai departe
acolo unde pământul ne așteaptă pașii
iar cuvintele s-au rostit deja.
Aștept,
cu sufletul pe jumătate, mută,
aștept ca pentru totdeauna
să-mi ridic oasele din pământ
întreagă.

Anul ăsta am murit.