O dată la două – trei luni (uneori, vara chiar mai degrabă) mă văd silit să trec printr- o experienţă personală traumatizantă.
Vorbesc, desigur, de tăierea unghiilor de la degetele de la picioare, activitate care, o dată ce mama a renunţat dezgustată să mă mai ajute, nu a mai fost niciodată la fel.
După cum este de notorietate, amplasamentul acestor excrescenţe de keratină este destul de îndepărtat de unghieră, mai ales atunci când aceasta este manipulabilă doar cu mâna dreaptă şi necesită pentru abordarea chirurgicală o anumită mlădiere susţinută a corpului, activitate pentru care nu am fost niciodată, conform mărturiilor ofiţerilor din armată, a nevestelor şi a coechipierilor din sporturile de echipă, nativ.
În plus spre deosebire de persoanele cu un număr limitat de mutaţii, unghiile mele de la picioare au o creştere luxuriantă şi neregulată de parcă ar fi nişte pălămide încolţite pe bălegar; creşterea lor nu este numai în lungime ci de obicei şi în grosime, în lăţime şi probabil şi în câteva alte dimensiuni neeuclidiene, de parcă subsemnatul ar fi veriga lipsă din care au apărut centaurii şi nu un biet bărbat care şi-ar dori, măcar câteodată, să se fălească cu frumuseţea membrelor sale inferioare.
Ca urmare ziua în care, din raţiuni de generozitate estetică în raport cu apropiaţii, decid să retez, cu atâta risc personal, scoarţa crescută la rădăcini, este o zi mai tristă decât este ziua de declaraţii la DNA pentru politicianul socialdemocrat român.
Încep întotdeauna cu degetul mare de la piciorul stâng (întâmplător partea corpului de care, la o adică, m-aş dispensa cu cea mai mare uşurinţă) şi, după câteva minute de icnet şi manevrare a trepanului, atunci când o persoană mai puţin oţelită decât mine ar ceda nervos şi ar izbucni în lacrimi, de obicei eu reuşesc să arăt lumii, cu o mândrie de obstretician încă neblazat, aşa cum este ea, acoperită de sânge, prima unghie a zilei.
Prin comparaţie celelalte 4 gheare ale piciorului meu stâng sunt lapidate cu uşurinţă, ca nişte aristocraţi cu gâtul lung şi moale bucurându-se de o ghilotină încă în garanţie.
Cu unghia de la degetul mare a piciorului meu drept este însă o altă poveste.
Din anumite puncte de vedere ea seamănă mult cu un urs grizli, hrănit cu miere şi cu apicultori, mereu hăituit dar niciodată cu adevărat doborât. Numai şi numai apropierea suplimentară care există între bârlogul acesteia şi mâna mea dreaptă face ca, dacă am noroc, să reuşesc să o crestez câteodată.
Îmi sărut nevasta de obicei înainte să încep procedura şi, către seară, din nou când termin.
Nevasta desigur se miră şi vine cu fel de fel de soluţii şi parascovenii – să merg la pedichiura, să folosesc forfecuţa sau să ţin picioarele mai mult în apă deşi, sincer aş prefera o fiolă de plegomazin şi o femeie cu mâna uşoară.
Este un efort ieşit din comun dar de obicei merită.
O dată hemostaza realizată picioarele mele sunt nu numai mai frumoase, dar şi mult mai uşoare iar ciorapii şi încălţările îmi vin, din nou, ca turnate şi traumatizata unghieră are din nou un răgaz de două luni ca să încerce să uite abuzul şi grozăvia.