Singuratatea pe care o simt cateodata ma rupe in bucati ce-si au propriile amintiri.
Singularitatea aberant de repetitiva, un pleonasm cantat intr-o nefericire totala, rupta parca din nefericirea umana, se scurge pe caldaramul eternei morti.
Am calcat pe soapte amintite visand la a lor susur si din a lor durere te-am creat pe tine!
O vorba, un ecou, un rid ondulatoriu, o sageata dual corpuscul, sau o simpla mizerabila existenta finita in enormitatea fara de simt?