agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 252 .



Despre Dragoste sau Divinitate(a din om)
personals [ ]
Reflecții minore

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Danaia ]

2024-05-26  | [This text should be read in romana]    | 



Dumnezeu a fost atât de îndrăgostit când a creat Lumea!

Antidotul perfect la nimic este iubirea. Vindecarea de uitare tot prin iubire se obţine. Şi de frică tot prin iubire se scapă. Şi de singurătate.

Singura erezie în iubire este actul nesupunerii în faţa normalităţii.

„Anomalia” în dragoste are propriile legi, Înseşi Divinităţii dragi, căci astfel, ieşit din sine, omul se apropie inevitabil de Creator.

Din dragoste fie faci Povestea vieţii tale, fie sursă redutabilă de inspiraţie şi de cunoaştere sau şi una şi alta, în niciun caz izvorul nenorocirilor personale.

Nu se supără Dumnezeu că am iubi „prea mult”.

Numai iubind fără măsură, vei fi demiurg fără să rişti vreo blasfemie, nici altă ieşire-din-realitate.

Dragostea şi inchiziţia nu ar trebui să aibă nimic în comun.

Dragostea nu se livrează după principiul cartelei.

Şi floarea o să prindă curaj să-şi aşeze rădăcinile pe un loc în care omul s-a sfiit să trădeze.

Iubirea nu sfârşeşte cu o vorbă. Nici cu o „hotărâre”.

Doar în sanctuarul intimităţii celei mai fireşti, poţi legaliza „ţinerea de mână” fără prea multă birocraţie.

Grija noastră cea mai mare ar trebui să fie iubirea. Iubirea aceasta palpabilă, de aici şi de acum, dar care, temerară, fără vreun consimţământ sau vrere a omului, adevărată fiind, îi aruncă acestuia punţi spre infinit.

Iubirea, ca cea mai înaltă dintre nobleţi, ar trebui să oblige, asta de nu cumva totul se cade a veni de la sine, fără minimul sentiment al constrângerii.

2 oameni care se iubesc sunt 2 oameni care, alături, străbat o cale, când cu bucurie nesfârşită, când cu dureri stranii-catifelate, când cu împăcare, în contratimp recuperându-se reciproc.


Suntem sclavi ai sufletului, ai nevoii lui de roşu, de fragilitate, de atotputernicie, de viaţă.

Întâlnirea noastră trebuie să fie acel exemplu pe care oricând să-l putem da pentru a argumenta „secunda infinită”, prăbuşirea în veşnicie a timpului, astfel demontând orice teorie a relativităţii.

Dragostea doare adesea, asemenea unei injecţii cu eliberare prelungită.

Eva a fost zămislită din coasta lui Adam nu pentru a se dovedi supremaţia acestuia din urmă, ci doar singurătatea şi nonsensul lui de moarte.

Asemenea minţii, şi sufletul trebuie exersat în mod constant pentru a evita o posibilă prăbuşire în anonimat.

În iubire, stările de graţie alternează cu cele comune şi chiar greu suportabile, la rigoare agonice şi asta nu pentru că vreun dumnezeu sadic ar sabota constant fericirea omului, ci pentru că peste putinţă i-ar fi acestuia din urmă să poarte pe umeri un paradis continuu. Din crâmpeie făcut, adesea obişnuit cu nimicuri şi jumătăţi de măsură, „desăvârşirea nesfârşindu-se” (atribut exclusiv al Divinităţii) ar deveni pentru el în scurtă vreme o povară alienantă, drogul care l-ar face incapabil de a se recunoaşte ca fiinţă mărginită, normală, adică umană. Nu în ultimul rând, fericirea ar deveni inoperantă, căci, lipsind minimul termen de comparaţie, omul s-ar plictisi de moarte şi ar ajunge să piardă sensul celei dintâi, prin devalorizare. Trăind „mai-puţin-fericirea”, fiinţa umană se va umple pe sine în clipa de graţie, la rândul său, aceasta procurându-i suficiente rezerve de tenacitate şi de înţelepciune pentru a supravieţui încercărilor ulterioare. Astfel, asumându-şi-le pe amândouă, într-o perfectă relaţie de circularitate, omul se va putea privi în oglindă fără să se dispreţuiască, dar şi fără să se autopreamărească. Suficient de lucid, se va lăsa acaparat, neriscând nici înstrăinarea de sine, nici de Dumnezeu.

A iubi înseamnă să mergi pe cale, să vezi un porumbel imaginar, convins să te opreşti, de teamă să nu-i calci zborul.

Iubirea aceea care ne face clarvăzători nu este chiar la îndemâna oricui. Mult mai uşor este să iubeşti facil, fără conştiinţa facilităţii. Cei dintâi vor accede la cunoaştere şi desăvârşire. Ceilalţi vor experimenta relativitatea în limitele înguste ale plăcerii. Fiecare, în felul său, va fi fericit. Numai unii însă îşi vor putea învia dumnezeul lăuntric.

Orice iubire adevărată culminează în Frumuseţe.

Componenta seismică a iubirii este decelabilă în actul cu efect revoluţionator.

Din iubirea abstractă nu se poate naşte viaţă.

Cu certitudine Iubirea este responsabila numărul 1 cu expansiunea Universului.


Soarele are nevoie de iubirea omului. Şi copacul. Fereastra atât de închisă. Cuibul păsării. Mai ales golul dintre noi. Expansiunea universului este condiţionată de iubire. Primul big bang a fost mijlocit de un grăunte de iubire. Acel grăunte se numea Dumnezeu.

În faţa Iubirii, moartea se jenează de moarte.

Doar iubind vom ieşi din materie, cum fluturele dintr-o larvă.

Adesea Dumnezeu ne iubeşte cu lumina stinsă, în taina actelor discrete, demne de chipurile străluminate.

Big bang-ul este uriaşa răbufnire a vieţii din/prin Cuvânt, principiu energetic condensând în Sine convingerile afectiv-religioase ale Cosmosului. Lipsită de iubire, goală de credinţă, creația se va comprima până la disoluție (big crunch).

Iubirea înseamnă Intimitate. Intimitatea este Taină. Iar Taină este atunci când sunt doar Ea şi (= cu) El.


Când El şi/sau Ea vin în Povestea Lor cu istorii multiple, atunci prezentul nu mai are minima şansă de a se eterniza, cuprinzând laolaltă trecut şi viitor. Experimentând multiplu, pierzi dreptul la Istoria ta Unică, Irepetabilă, în fapt evenimentul personal fiind acaparat, până la a intra în anonimat, de un trecut străin, de un viitor al tuturor şi, implicit, al nimănui. Diferenţa ar putea fi aceea între o culoare genuină şi un simulacru cromatic, anihilabil/anihilant, în ultimă instanţă, prin propria inconsistenţă. Pentru unii ar putea fi dureros, pentru alţii – în niciun fel! Primii sunt purtătorii-de-culoare-genuină, ceilalţi – intraţii-în-simulacru. Nu toţi vor accede la Mântuire!

Ca parte a evenimentului afectiv, vei şti să te descoperi drept instanţa-vehicul de care Iubirea are nevoie pentru a-şi manifesta vocaţia destinală. Astfel, mic descoperindu-te, măreţ vei fi de-a dreptul prin Iubire, Ei supunându-i-te.

Cine bagatelizează constant în iubire, supralicitându-şi „talentul” histrionic, este un saltimbanc care, mai devreme sau mai târziu, va fi scos în-afara-Sentimentului, tot aşa cum în afara Legii.

Iubirea este lucru grav: nu intrăm în ea când vrem, nu ieşim când ne tună.

Făcându-ţi un obicei din a bagateliza iubirea, vei sfârşi prin a deveni victima propriei superficialităţi inconştiente.

Iubirea este un Demiurg sui-generis: ea ne-a zidit, doar ea ne poate lua viaţa.

Intimitatea este un sanctuar în care nu se intră în gloată. Împărtăşirea unuia cu celălalt se face ritualic, adânc având impregnat sentimentul-convingere al Unicităţii Întâmplării. Astfel petrecându-se lucrurile, nicio realitate exterioară nu-şi va putea revendica vreodată un fief. Proprietari cu drepturi depline, Ea şi El vor păşi nestingheriţi şi invincibili în Nuntă.

Experimentând hybris-ul, fără minima conştiinţă/asumare a culpei, nici a valorii/nonvalorii, în scurt timp viaţa ta măruntă va deveni marea trambulină înspre nimic.

Nu poţi pretinde să fii iubit când cu bună ştiinţă încalci codul elementar al iubirii, într-un desfrâu experienţial, ce se vrea nevinovată tentativă gnoseologică.

Nu zăbovi lângă cei în preajma cărora rişti să-ţi împrăştii sufletul!

Să iubeşti pe cineva cu toată inima este un Miracol. Să minţi că iubeşti pe cineva din toată inima este o crimă.

Şi Copacul poate şi-ar dori o-mai-repede-înflorire. Dar se abţine. De dragul Primăverii. Într-o discretă atitudine de Iubire.

Sado-masochism sau fals raport de directă proporţionalitate: „cu cât îţi voi greşi, cu atât te voi iubi”.

Libertinajul îl face pe om să-şi piardă nu doar capacitatea de a iubi cu adevărat, ci şi pe aceea de a-şi manifesta omeneşte gelozia: subiectul „pasiunii” risipindu-se în colectiv, adică în anonimat, nicio pierdere nu va mai fi suficient de dramatică.

Unii îşi ascund sodomele şi gomorele în îndemnuri obsedante la „iubire”.

Iubirea nu poate, nu are cum să devină alibiul păcatului. În acest context, îndemnul augustinian Iubeşte şi fă ce vrei! îşi dovedeşte vulnerabilitatea conceptual-ontologică.

Nu orice robie este înjositoare; una este rob al Lui Dumnezeu să fii, alta rob al păcatului.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!