(Acest text reprezintă o explicare metaforică a altei modalități de a percepe relația dintre soare și lună, astfel personificând ambele corpuri cerești. Nu am știut cu certitudine în ce categorie să-l încadrez...)

Când ziua și noaptea sunt egale, ambele corpuri cerești strălucesc la fel de puternic, dar sunt câteva diferențe ce trebuie explicate în detaliu:
Soarele este nevoit să lumineze constant cărările oamenilor. Toată mândria fiecărei ființe se bazează pe eforturile depuse de soare. Fără soare, înțelesul trăirii omenirii nu ar mai avea logică și toate sufletele viețuitoarelor ar lua sfârșit, comparativ cu faptul că favoritul copil ar însufleți strălucirea întregului portret al familiei apropiate. La fel ca soarele reprezintă una dintre cele mai importante creații ale atotputernicului Dumnezeu, relevant acestui argument, corpul ceresc dă dovadă de potențialul puterii cu care a fost înzestrat, abuzând de împlinirea scopului prioritar, așa face și copilul. Acesta arată întregii lumi că nu a fost trimis degeaba pe Pământ, că el este produsul final al minților luminate care s-au prezentat pe scena auditoriului firului trăirii omenești. Niciodată oamenii nu sunt mulțumiți de soare, așa cum și mereu părinții nu sunt satisfăcuți de propriul lor copil.
"Este mult prea cald, sper să se mai răcorească... - Este mult prea frig afară, urăsc să fiu obligată să port haine groase!"
"Învață să înțelegi o poantă, nu mai fi sensibil! Vai, de ce copilul nostru nu mai iese din cameră pentru a petrece timp cu noi?"
În timp ce soarelui i se acordă cea mai mare atenție, luna rămâne geloasă între umbre...
Mereu oamenii nu pot să zărească corpul ceresc în cerul întunecat. Întotdeauna omenirea a încercat să admire luna, dar niciodată n-a reușit deoarece ea a ales să-și ascundă înfățișarea și să ignore înverșunat aceste ființe infime. Este asemeni unei fete care se întreabă de ce nu are prieteni, însă niciodată nu realizează că nu contribuie cu nimic în începerea prieteniilor. Și acum asemeni unei copile naive, se supără că de ce dușmanul ei poate să le vorbească oamenilor cu atâta ușurință în mod constant, pe când ea de abia întreține din obligație o relație cu astrul luminos. Și aici observă că nu are cum să se dezvolte dacă se retrage momente în șir într-un întuneric absurd. Iar în final legăturile coincid, întrucât ești antisocial, deoarece nu ai habar cum să vorbești implicit fiindcă ești încăpățânat, astfel preferând să putrezești restul traiului fiind acoperit complet de umbre.
Dar privind cealaltă latură, luna este mult mai avantajată decât soare, chiar dacă presupune renunțarea la unele lucruri în avantajul mândriei propri sufletești.
Luna strălucește fără ca nimeni să nu observe, iar dacă ar înceta complet să lumineze, atunci oamenii nu ar conștientiza, întrucât oricum cerul ar fi la fel de întunecat ca înainte sau datorită faptului că nu multe ființe sunt fascinate sau valorifică întreaga frumusețe a corpului ceresc. Luna este asemeni acelei fete a căror părinți nu cer absolut nimic de la copil, fiind întotdeauna indiferenți în raport cu posibilele întorsături de situații. Astfel toată strălucirea vine din interiorul fetei. Așa luna luminează doar pentru pacea sufletului ei, arătând strălucirea întregii omeniri, fără s-o intereseze cugetările celorlalte ființe, ciocnindu-se în final două antiteze dubioase, luând în considerare spusele înșirate la început despre acest corp ceresc.

Iar întrebarea mea finală pentru tine este următoarea: Ești soarele sau luna?