draga mea
străbat de luni de zile aceste mări învolburate
deasupra unui pește uriaș
mi-am construit din dorință de tine
scut împotriva umbrelor norilor
ce-mi zâmbesc amar cu dinți de ceață
înghițindu-mă.

mă lupt bezmetic cu furtuni
dezlănțuite asupra mea din ură
din cauza imaginilor din bucătărie
pe care le-am luat cu mine
le port ca pe icoane.
mă rog în fiecare seară
în fiecare limbă
în fiecare timp.
probabil am gresit.
ar fi mai bine să le-arunc în mare
să mă eliberez de toți...

... gata...

acum sunt undeva în urmă
și-odată cu ele scufundate
zac temerile mele.

din clipă în clipă
o insulă o să apară la orizont
iar tu vei fi pe țărm
și-o să m-aștepți cu un șirag de flori albastre
și un zâmbet.
am să-ți răspund c-un cântec și jocul o să-nceapă.

vom fi doar noi departe de orice ochi iscoditor
departe de fantomele trecutului
departe de... pământ.
vom coborî dansând același vals ca prima dată
îmbrățișați ca-n prima noapte de amor
spre universul tainic din adâncuri
să ne ascundem după alge
iubindu-ne albastru-verde
așa cum numai noi știm cum se zboară înapoi
spre vremurile când nășteam lumina
dintr-o perlă rătăcită în palma noastră.

degeaba râd toți norii cu balele la gură
nu o să mă ucidă pe mine o simplă ploaie trecătoare
și nici un vânt nu o să mă întoarcă înapoi
acolo unde te-am așteptat dintotdeauna
în vârful dealului
aproape de ruine
prin iarbă.

sper să primești scrisoarea mea.
am s-o arunc în valuri într-o sticlă.
sper s-o citești pe îndelete
și s-o lipești deasupra patului alături de cealaltă.
sper să m-aștepți cu dor.