"Hai să ne jucăm împreună!!", mi-ai spus, pe când soarele mângâia liniile curbe ale cerului. Clipele se prelingeau peste pietrele reci ale munților, simțeam cum primăvara îmi pătrunde în sufletul amorțit și începeam să visez cu ochii deschiși. Ne-am jucat, viețile păreau a ni se împleti in chip fericit, soarele era tot sus, pe cer, aruncând calde țipete... Și zâmbeam! Din priviri se nășteau îngeri cu aripi de argint, pregătiți să-și ia zborul spre linia orizontului. Departe, departe, departe!
Am rămas suspendată precum o stalactită deasupra cerului în care m-ai suit visându-te. N-am vrut să cred, nu am vrut să te las să îmi frângi aripile. Ai dispărut de pe linia orizontului meu, ai apus... De acum vei răsări pe alte străzi și vei alinta alte "don'shoare".
Mă închid în toamna ruginie.
Pleoapa sufletului meu s-a-nchis, ascunzând golul lăsat de amărăciunea ultimelor tale priviri. Doar vântul se mai joacă printre găndurile mele, împletindu-le în coronițe fine, bătute cu spini însângerați. Încă mi-e dor de ceea ce nu am avut niciodată. Plămânii nu mai vor să respire aerul orașului în care m-ai lăsat să visez cu ochii larg deschiși. Sunt silită să mă învârt în universul tău, să-ți calc sfera existenței cu pași moi, dar niciodată să te ating.
Ai fost, pentru vreo două primaveri, frumusețea debilă a unei vieți mizerabile...