anumite povești se nasc din frică
din acea frică de a nu mă trezi vreodată
înconjurat de o insulă pustie
undeva departe în mijlocul oamenilor
o prea puternică frică de solitudine mă stăpânește
și atunci încep să visez despre
cum va fi lumea mea
atunci cand din numele meu
n-a mai rămas decât o pată cenușie
pe o piatră roasă de un anume timp.

aici
în centrul pământului
am descoperit inima ta
înconjurată de flăcări albastre
suficient de înalte cât să-mi ardă
și cele din urmă amintiri despre tine
așa cum te-am cunoscut
albă
într-o permanentă fugă de mine
luminându-mi mereu nopțile
de la distanța propriilor mele închipuiri
despre cum ar fi fost posibil
să coexiste două astre rătăcite
pe calea fără de viitor a laptelui.

știu că te-ai grăbit să fii mereu cu un pas înaintea mea
știu că mi-ai lăsat în dar inima ta
să o port pe lanțul meu de la gât
într-un joc fără de cuvinte
construit numai din pași neuniformi de dans.

am ametit
în centrul pământului totul e cald de tine
iar ochiul tău din frunte lăsat să mă vegheze
îmi pătrunde în creier ca un țăruș de foc
totul ești tu și totuși nu ești nicăieri
iar asta doare mai mult decât prima moarte.

nu mai am picioare să alerg după tine
mi-a mai rămas doar mâna asta îmbătrânită
cu care îți scriu o ultimă scrisoare
purtând speranța că mă vei căuta la rândul tău
așa cum am făcut și eu de-atâtea ori
mă vei găsi aici mereu același
neschimbat în dorul meu de tine
și nu uita că timpul acum curge înapoi.

am visat odată câmpiile ochilor tăi
acolo unde mi-am odihnit sufletul
după iernile geroase ale nesfârșitelor mele rotații
acolo de unde numele meu își trage seva
întotdeauna prin rezonanțe celeste de dragoste.