Ștefan aleargă in patru labe, turtind sub palma dreapta o mașina cu trei
roti. Buzele ii zbârnâie a motor turat si-a țeava de eșapament sparta.
Bianca e inclestata toata asupra unui creion cu care-si fabrica primele
teme ale vieții ei. Cu dinții stransi si cu sprâncenele sudate in mijlocul
frunții, eu escaladez munți de lego, masinute, papusi, broaște, arici si
maimuțe. Mă înfig intr-un colt de canapea. Desigur, coltul preferat de
întreaga familie. Intr-un ungher de bucătărie se scurg - uniform acoperite
de gălăgia casei - niște acorduri clasice de pian si vioara. Si-au ratat
lamentabil menirea de a-mi induce o stare de liniște care trebuie ca nu se
asortează cu dispoziția copiilor mei...

Duduiala se oprește brusc.
-Uau! S-a bușit cu peretele!
Mă scufund un centimetru mai adânc in canapea. O sa matur mai târziu
tencuiala de pe parchet. Sau o scutur direct de pe pantalonii lui.
-Mama, zi "uau!" Ai văzut cum s-a bușit?
-Uau. Am văzut.
M-a văzut si el pe mine stand. Drept urmare si-a parasit pista si mi s-a
urcat pe umăr.
-Te iubesc, mama. Mi citești "Alba ca sirena"?
-Nu "ti" citesc. Da-te jos.
-Ba nu. Tu mă iubești?
Mă privește cumva in diagonala, cu capul înclinat spre dreapta. Fix in ochi.
N-am scăpare.
-Te iubesc.
-Atunci mi citești?
-Nu. Trebuie sa spăl vasele.
M-am ridicat.
-Daca nu-ti strângi jucăriile de pe covor, ti le arunc.
Poate copilașul vecinilor m-ar crede. Ștefan nu mai aude.
-Bastonul asta e prea cocoșat!! Si creionul s-a tocit!
Păcat ca n-am ascuțitoare si pentru nervii mei.
Liszt si-a încheiat cântarea din care n-am inteles nimic. Începe
o "nocturna" a lui Chopin.
-Mama, uite si tema mea!
Ștefan îmi întinde o foaie rupta-n mâzgăleli.
-Uite. Vezi?
-Vad.
-E matematica mea. Are roti de tractor. Vezi ce corect am scris, mama? Sunt
cu cauciucuri d-alea mari. Vezi?
-Vad.
-Ti place?
-Da, îmi place.
-Zi "uau!".
-Uau.

Am mâinile pline de detergent (who cares?), apa curge peste piramida
tremurătoare de farfurii uleioase. Privesc toamna de la etajul trei (am
ținut mortis sa am chiuveta la fereastra. Sa am ce șterge când mă apuca
plictiseala...). Mă vad stand liniștita pe o veranda (mi-a plăcut a lui
Hemingway), la o masa pe care aburește cafeaua, cu pisica încolăcita la
picior (n-am așa animal, dar se integrează in tablou...Hemingway avea o
mulțime.). Ascult ploaia, sau pasările, sau vântu-n frunze... Si pe Brahms
asta care uite ce armonios mi se pliază pe imagine...

-M-a întrebat Doamna ce e cu zmângăleala aia de pe caietul de citire...
-Mâzgăleala... Si tu ce i-ai răspuns? întreb inocent.
-Ca a făcut-o fratele meu si ca mama a uitat sa stearga.
-Aha...
-Da` io n-am șters-o bine si nu prea mi se vad icsurile scrise pe deasupra.
Ștefan insfaca un creion si trage o alta semnătura rapida si apăsata peste
caietul sora-sii. Bianca tipa ascuțit si inutil. Ștefan rade si tipa si el,
mai tare. As tipa si eu, dar nu m-ar auzi. Nu ei, oricum. Iar catelul
vecinilor n-ar intelege apropo-ul anyway...

Am prezenta de spirit sa opresc apa de la robinet. Mă uit pe geam. Domnul de
la fereastra de vis-a-vis o gândi ca n-am ce face. Gustav Holst nu mi-a
plăcut niciodată; știu insa ca după el vine bucata aia grozava de Schubert.
Așa ca trebuie sa fac - cumva - liniște.

-Bianca: taci! o sa-ti șterg caietul. Stefane: zbori afara daca nu te
potolești! Nu mă mai culc cu tine diseara si nu-ti mai dau desert mâine la
prânz. Si duc înapoi la magazin mașina aia de politie...

Menționez ca am suficiente carti de psihologie a copiilor si a parintilor -
parcurse intr-o măsura destul de cuprinzătoare. Nu fac doi bani gauriti
teoriile alea despre cat de inoportun e șantajul ca măsura de educație. Vax.
Unde mai pui ca le-am citit cu zâmbetul pe buze, sprijinindu-le pe burta
revărsata peste întreg fotoliul. Si intr-o dispoziție de self confidence pe
care n-o putea concura nici un psiholog cu patalama. N-aveam de unde sa știu
ca după ce mi se va dezumfla burta (lucru previzibil, de altfel) nu va mai
funcționa nimic ca înainte. Nimic. Nada. Rien. Jamais.

Copilașii mei mă privesc o clipa, se privesc si intre ei si izbucnesc intr-
un tipat maxim. As izbi o farfurie de gresie, dar nu are sens. Sunt de
plastic. Cele de arcopal sunt cocoțate la un nivel inaccesibil si feciorului
si mie. Sa-i iau la palme? Nu am acces direct la poponetele lor si devin
caraghioasa pana mă zbat sa-i răsucesc in scaune.

-Doamne. ÃŽnnebunesc...
Clăbucul de pe mâini mi se scurge in papuci. Am norocul ca Bianca începe sa
tuseasca. Frate-su se trezește descoperit si pitigaiat. Tace, zâmbind.
-Ti place tema mea? E matematica!
Nervoasa inclusiv pe mine, încep sa zâmbesc. Oricum, stresul inca e digerat
in stomac. Simt ca va veni momentul in care magareata va pica la întâmplare,
pe cine mi-o ieși in cale.

Ușa se deschide si consortul isi face intrarea triumfala, cu sacose de
toamna in mâini - struguri, mere si alte cele.
-TATA!! A venit tata!!
Gatul i se incovoaie sub imbratisari. Zambeste patriarhal. Pentru puțin
timp, pana îmi vede tunetul din privire, sub streașina sprâncenelor lipite
iarasi.
-Ce-i? întreabă cu dulceata-n glas si poezie-n ochi. De data asta n-am mai
călcat in nimic, observa el, privindu-si tălpile pantofilor.

Îmi vad de ale mele (vase, firește!), încercând sa profit de ajutorul
proaspăt sosit dintr-o tura de 12 ore de serviciu. Dar lasă, nici eu n-am
stat pe tânjala. Deși toata casa pare sa demonstreze exact contrariul. Îl
opresc pe Debussy. Nu-mi mai arde de nimic. Putina liniște mi-ar prinde bine.

-Pipi!-pipi!-pipi!
Pare strigatul de atac al pieilor roșii, dar e doar Ștefan, care-si
strânge-n mana un segment de pantaloni.
-Mă duc eu cu el... Aveam același drum, continua sa zâmbească tăticul.
-Atunci invata-l sa-si scuture puta la final, nu la debut. Am rămas fara
Domestos...

Am preparat, in sfarsit, variante diferite de lapte - cu sau fara miere, cu
sau fara cacao, cu sau fara cereale. Am maturat bucătăria a treia oara-n
după amiaza asta. Am frecat spaghetele arse de pe fundul cratiței murdare de
alaltăieri. Vine, deci, momentul in care anunț ca mă duc sa mă spăl pe cap.
Familia paleste. E momentul meu de răzbunare. Moment in care nu-mi mai pasa
ca apometrul se-nvârte, ca ceilalți fac rând la baia mica, ca le e sete sau
frig... Ca suna telefonul sau madam administrator vine la ușa... Timpul
sta-n loc, iar eu stau in cada. Mica mea eternitate si marea mea plăcere.

-Nu mi citești "Alba ca sirena"?
-Nu-mi verifici tema la mate?
-Nu stai prea mult, da? se tânguie stâlpul familiei, cu privire de maidanez
abătut.
Le zâmbesc cu sincer egoism si închid ușa după mine, având grija sa nu fac
zgomot.