Orasul si cainii-Mario Vargas Llosa

Senzatia e de scufundare intr-un lichid amniotic, iti intra in gura, pe nari si tu iti invingi teama si repulsia si incepi sa respiri normal, se face cald si … esti prins. Asta am simtit eu incepand Orasul si cainii. O carte e buna atunci cand nici nu imi dau seama ca e fictiune, cand ajung sa respir in ritm cu personajele, sa traiesc langa ele, sa plang. Da, am plans la cartea asta si m-am indragostit. Am furat cate 10 minute sa citesc la serviciu, am adormit cu ea pe perna si cand am inchis coperta m-am intrebat ce s-ar fi intamplat daca Jaguarul ar fi aflat de ceilalti doi dar nu ca un exercitiu de imaginatie, ci ca si cum toti erau reali si eu ii cunosteam si… arta inseamna sa nu se vada maiestria autorului. Cu cata ‚viclenie’ si-a lasat autorul personajele sa vorbeasca fara sa le numeasca direct incat abia la sfarsit realizezi ale cui sunt vocile si faci ochii mari vazand unde duc toate firele. Si incerci sa dai vina pe destin, pe intamplare, pe premeditare…cat de ciudat sa citesc atatea scene violente si sa nu poti sa urasti macar un personaj, toate purtand o aura romantica grea de care cred ca sunt atrasa si in viata reala. Poate de aceea i-am iubit si pe Sclav si pe Poet si pe Jaguar in acelasi timp, poate de aceea nu am putut sa il urasc pe criminal. Cateaua il iubea. Si cat de bine a reusit sa o deseneze pe Teresa fara sa se apropie de ea…

Am mai adaugat o carte in randul celor ‚de capatai’

realk-Dragos Bucurenci

O lectura interesanta nu numai pentru ca a facut valva la un moment dat ci pentru ca am asistat la scrierea ultimei parti a ceea ce mai tarziu a aparut in volum.. E ciudat sa ajungi la un pasaj dintr-o carte si sa spui: hei, aici e momentul in care m-am alaturat si eu fenomenului blogging, uite chiar in ziua asta, si il citeam online si refuzam sa accept acea realitate. Ma intorceam de fiecare data cu fascinatie insa. Acum, dupa atata timp, senzatia e alta si detasarea ma ajuta poate sa o inteleg mai bine. Raspunsul poate fi undeva la pagina 151. Personajul nu vrea decat sa isi distruga imaginea proprie de ‚manechin ideal’ ‚bine imbracat, bine facut, bine scolit, binevoitor, bine intentionat, bine citit, bine platit, bine de cultivat, in fine-bine venit’ si o face cu arta scufundandu-se in lumea drogurilor. ‚Chiar, daca m-ai vedea, ai crede ca ma droghez?’ E ciudata luciditatea personajului si faptul ca nu pare sa scape fraiele din mana si chiar pune punct datorita plictiselii. Un caz fericit, rasuflu eu usurata..

Nick Hornby-High Fidelity

Autorul isi asuma parca prea usor superficialitatea personajului sau mediocritatea lui. Desi introspectia de-a lungul romanului ne da de inteles ca lucrurile nu stau chiar asa (tonul autoironic, ce da si farmecul cartii). E interesant sa citesti gandurile unui barbat care tocmai a fost parasit de iubita dupa o relatie destul de lunga. Ganduri, ce nu ne sunt nici noua straine. Un personaj absolut normal obsedat de prea multe DE CE-uri. Dar, avand ghinionul sa citesc in acelasi timp cartea lui Llosa, Hornby si personajul lui raman prea sterse si prea comune. De altfel, ceva destul de britanic, nu?

Cred ca putem spune cam asa: exista sudamericanii si apoi restul...