Mă trezesc uneori cu nostalgii din visele pe care le uit aproape imediat ce deschid ochii... Mă trezesc tristă, parcă nu prind toată esența mesajelor. Senzații de-astea am mai avut, cu ani în urmă, când încercam să scap de realitate dormind câte 14 ore din 24. Acum dorm numai 6 ore pe noapte și tot nu pot spune că timpul pe care încerc să-l umplu în mod util îmi aduce măcar liniștea sufletească pe care am căutat-o și am dorit-o, dacă nu vreo mulțumire. Încerc toate variantele de atitudine și comportament. Potrivesc lucrurile doar pentru alții, să fie bine, pentru mine nu reușesc nimic. Mă sufoc în banalitate, am ajuns la plafonare. Mi-e teamă de mine, de ziua de mâine, de moartea spiritului care m-a călăuzit înspre aiurea până acum. Și continui să stau în permanenta umbră în care mi-am construit o fortăreață dincolo de care nimeni nu a încercat să vadă. Purtăm toată viața măști, doar pentru a fi acceptați în societate, continuăm să ne purtăm corpurile încolo și încoace...
Iar eu port corpul meu pe drumurile între serviciu și casă , drumuri mai strânse decât oricînd, ajung acasă...Impropriu spus acasă, de altfel. Fiindcă, acasă la mine nu mă mai simt acasă. Și nicăieri nu mă mai simt acasă.
Ce caut ? Ce am pierdut, ce caută sufletul meu ? Înainte să mă trezesc o liniște coboară în interiorul meu și de multe ori zâmbesc sau râd în somn.
Mă gândesc la Dumnezeu. Mă gândesc la scopul pentru care m-am născut și la provocările fiecărei zile, multe din ele capcane în care să cadă sufletele noastre slabe. Dacă am avea idee despre planurile care ne-au mai permis o viață...Mă mai gindesc și la ce am primit , sub forma unui mesaj care suna exact așa: "O mie de cuvinte nu fac cât un zâmbet, cu mult mai multe nu poți înlocui o privire... suntem tentați să exagerăm
tocmai pentru că vrem să exprimăm starea noastră cât
mai fidel. Trebuia să fim poeți".