Nici nu mai știu cum e să mă doara sufletul de fericire și să fiu tristă de atât de multă dragoste și să mă adâncesc în mine, să trăiesc într-un colț abstract atunci când lumea concretă mă condamnă la vină și suferintă.
M-am întrebat atât de des cum este posibil ca după atâtea lacrimi să caut alte lacrimi, ca și cum linistea nu mi-ar prii, ca și când, ca să trăiesc, aș avea nevoie să mor in fiecare clipă, cu disperare.
Au trecut și vor trece anii, nu mă pot pune opreliște vremii ; vremea a trecut peste inima mea ca apa peste pietre. Se știe că acestea rămân, grele, aparent șlefuite, dar mereu acolo, imobile, prea docile sau poate prea puternice pentru a se feri de eroziune.
Eu sunt eu și mă regăsesc mereu în același moment, cu aceleași reactii, cu aceleași amintiri care au devenit icoane, la care mintea mea obosită stăruiește in zadar.
N-ar fi trebuit să le spun lor că scot la lumină ceea ce doar ochii mei inchiși de atât de multă tristețe pot vedea.
Mi-am spus de atâtea ori că greșesc, că este in zadar și tot de atâtea ori mi-am adunat voința să mai greșesc o data. Cât de dulce este să comiți o catastrofă pentru care altii te condamnă, dar care pe tine te scapă de tine și de lume și de tot pentru două clipe.
Am lăsat lumea deoparte un moment și o las de câte ori vine vorba de această problemă și trăiesc mereu cu impresia că am scăpat. Ei nu au remarcat vreodata cum de ochii mei aruncă raze, da, ochii mei umezi și intunecați și care nu sunt frumoși... Și dacă s-ar uita în ochii mei nu ar pricepe că nu i-am închis din vinovăție sau inconștiență.
Aș vrea să nu mai fiu eu, dar atunci vor fi ei sau ai fi tu și eu n-am cum să mă declin la altă persoană. Lumea nu se declină după mine. Ar fi o nebunie. Nebună cum sunt, ar fi normal…