Ce simt...e ceea ce spun....de ce sa fie altfel?..oricum, imi rezerv dreptul de a spune numai ceea ce cred ca trebuie, merita sau vreau sa fiu rostit....atunci, de ce sa ma ascund?..de sa ce incerc sa ma conving ca nu ma cred?...
De ce sa cred ca ploua si ninge,numai pentru ca asa veau sa fie...de ce sa ma crezi cand spun ca e soare atunci cand e frig..si de ce sa nu te cred cand imi spui adevarul?...de ce sa caut acest adevar ascuns atat de bine...care ma doare si care imi spune ceea ce nu vreau sa vad...ca nu eshti aici..si ca, poate nu vei mai fi niciodata..asa cm ai fost.
Asa cum mi-ai spus atunci..ca imi vei arata...dar nu mi-ai
aratat..si ti-am spus sa nu mai promiti..pe cand tu nu ai promis..doar ai rostit unele cuvinte, rupte, distorsionate si mute.
Au ramas mute, asa cum a ramas si strada pe care imi umbla pasii,beti de incertitudine, incercand sa gaseasca acea cale despre care mi-ai vorbit...e greu..mai ales cand tu nu eshti decat un nor...un nor care a venit, a adus furtuna,dar a plecat apoi...fara sa te mai intorci vreodata.
Nu esti om..doar fantasma...asa cum fantasmele mele nu traiesc, asa ai murit si tu, acum multi ani, iar eu abia acum am realizat ce ai vrut sa spui...
Vorbesc cu tine, ca si cum ai citi ceea ce scriu, dar tu niciodata nu ai sa o faci, tocmai pentru ca nu ma cunoshti, nu m-ai simtit si nici nu o sa te cunosc sau sa te simt...
E trist atunci cand lumanarile refuza sa arda, sau cand totul este asfaltat...fara gropi...fara umbrele automate care sa se deschida atunci cand trebuie sa ploua cu sentimente....
E trist cand vorbesc cu tine, iar tu nu existi...