Apele reveniră-n albia lor. Peste toate, tu tăceai în ale tale, aruncând câte o pagina de manuscris în focul unui vis.

Dora-mi adulmecă dimineața așteptând o coajă de pâine. Mă privește adânc. E liniștită. Semn bun. Îi arunc o fărâmă de colț. O prinde din zbor. O mestecă îndelung. O înghite. Îmi zâmbește bucuroasă și recunoscătoare. Se așează liniștită la picioarele mele. Dorruța repetă parțial așteptând același lucru. Ea, mai puțin răbdătoare, îmi face semn cu lăbuța. În privire nu-i întâlnesc adâncul. Doar cererea de moment. Îi pregătesc și Ponnei fărâma. Dar Ponna trece pe lângă bucâțica pregătită și latră pe ochiul de geam pe care dimineața tocmai intrase.

Eram de acum mai deștept cu o noapte. Ceștile de cafea imi stau cuminți pe plaja lui Dali. Dar tu? Ai și tu plaja ta. De ce pe plaja lui Dali? Din când în când se schimbă albastru-n loc de seară, trecând tăcerea-n cântec când iar devine iară. Părea de-acum că lumea s-a adunat sub cer să facă depărtării un templu de mister. Pe o alee lungă, salcâmii și castanii țineau decorul lumii pe secole, cu anii. Pe-o frunză mare, nervura ducea pe un munte. O picătură de ploaie, ori poate o lacrimă, a luat echilibrul rotund cu ea și l-a rostogolit.... l-a rostogolit,.... l-a rostogolit... până când,... până când........................ a dat de treptele scării. De aici, tainele așteptării și-a departării. Îți aduc cafeaua? ... Vezi cum se strânge nodul pe viață și pe vis?


Eram de acum rătăcit în poveste. Personajele erau parcă prea multe. Altele insistau să intre în viața mea. Astăzi, pe simetricul sărutului, cărarea-i plină de lume. Doar ele, culegătoarele de scoici însoțite de gemenele Ponna și Dorruța, vin să-mi spună pe unde, ce și cum... Printre nori, peștele-n zbor spre cascada de la mijlocul muntelui... S-au întâmplat toate acestea ca tu să vezi, să știi, să poți, să faci, să uiți, ca mai târziu să crezi în ce-ai văzut și-n ce n-ai văzut, dar ai atins...