Într-o zi a venit unul la mine. Era șchiop. Mi-a zis repede și printre dinți.
“Trebuie să taci din gură!”
“Păi…”
“Nici un păi, tu taci și gata!”
“Domnul meu…”
“Bă, țopârlane, taci dracului din gură!”
“E o regulă care…”
“Ce regulă bă?! Nu există nici o regulă, regulile le fac eu, eu sunt șeful, eu dispun!”
M-am uitat atent pe stradă, o mulțime de oameni treceau prin cotidian cu sacoșele pline cu roșii. Toți fluierau Luis Armstrong, “What a wonderfull world”
Tipul șchiop, în hanorac rosu, se furișase demult pe o alee laturalnică.
Apoi din cer s-a pogorât un tramvai plin de extratereștri. Erau mici și verzi, toți vorbeau pe nas.
“Alberto, unde e strada ta?!”
Mirat, căci mă cheamă Alberto, am zis tot pe nas.
“Bă, țopârlane, taci dracului din gură!”
“Cu atitudinea asta n-o să ajungi in Rai!”
Replica extraterestrului m-a lăsat perplex.
Între timp tipul schiop își schimbase hanoracul și vindea floricele la colț de stradă. Poza in Sf. Petru comerciant de plăceri omenesti.
Inutil să-l mai intreb de ce trebuie să tac din gura. M-am apropiat de el, am cumpărat un cornet cu floricele.
“Așa, vezi că se poate?! Totul e să taci din gură, cei ca tine n-au ce caută aici, noi suntem sfinți, tu ești un prăpădit de extraterestru.”
Mi-am dat seama, eram un extraterestru. Șchiopul avea dreptate, extratereștrii nu scriu poezie de calitate.
Am mâncat toate floricelele din cornet.
Extratereștrii plecaseră de foarte mult timp în tramvaiul lor intergalactic.
Eu tot nu invățasem să tac din gură.
Șchiopul își schimbase iar costumația, era Faust plin de bube și făcea propuneri indecente minorelor pe bulevard. Le învăța să tacă din gură.
M-am apropiat pe vârfuri, și i-am șoptit dulce la ureche.
“Cu atitudinea asta nu ajungi în Raiul Poetilor!”
Sic-sic!