I

1 Iunie. Pe atunci , încă mă consideram un copil. Un copil plin de vise , de entuziasm, de poftă de viață! Așteptam o surpriză din partea mamei. Un cadou sau orice altceva care să alunge maturitatea ce bătea insistent la fereștrile copilăriei mele, deranjant de cele mai multe ori. O ignoram căci trecerea prin procesul ce duce la maturitate mă înspăimânta. Nu se număra printre gândurile ce îmi umpleau nopțile în anii de liceu, nopți în care priveam curios, ore în șir, la lună, la stele, la monotonia ce cuprindea întregul oraș, la vântul ce însuflețea copacii de cele mai multe ori făcându-i să-și plece coroana ocrotitor asupra mea. Simțeam tinerețea deseori până în măduva oaselor. Eram înalt, slăbuț, cu ochi verzi în care se oglindea fericirea. Gândurile mele erau pline de seninătate. Sfătos de fel, eram provocat la discuții ce aveau ca temă cele mai sofisticate lucruri, evenimente, obiceiuri(credeam că le știu pe toate). Aveam să aflu mai târziu că marea nu îmi încape în privire , că oamenii pe care îi iubeam atât de mult, nu sunt pentru totdeauna, așa cum eu aș fi vrut să fie,că un câine imi pare mai inteligent doar pentru că nu poate scoate tot felul de tâmpenii pe gură,că Luna nu veghează ocrotitor asupra mea sub semnul zodiei și că visele se sfârșesc în zorii zilei, lăsând în urma lor un gust amar si un suspin ca dovadă a existenței lor.
În clasa a X-a , mă transferasem în Liceul Teoretic "M. Eminescu". Primul an de liceu l-am urmat în Colegiul Tehnic "Ștefan Bănulescu". Cel dintâi amintit, liceu în care din punctul meu de vedere elevii se puteau împărți în două clase: prima clasă, una cu situație materială bună ce se salva de cele mai multe ori (căci nu încăpea vorbă de învățat) pe spinarea celor din a doua clasă , lipsită de posibilități financiare dar foarte potentă din punct de vedere intelectual. Profesorii erau prea puțin exigenți.
În cel de-al doilea liceu profesorii aveau pretenții mult mai mari și nici acum nu înțeleg de ce pentru că nota de admitere era foarte mică, pe undeva pe la 6,00 ,deci elevii nu erau prea dotați în acest sens.
Am fost bine primit în noua mea clasă. Câțiva dintre elevii de acolo îmi fuseseră și colegi de școală generală. Fetele , erau toate simpatice dar niciuna nu mi se făcea plăcută în mod deosebit.
M-am acomodat relativ repede. Îmi plăcea acolo! Mă simțeam în largul meu numai că liceul era situat vis-a-vis de locuința părinților mei.
- Ce urât! Mai bine stăteam cu mama în bancă să fi știut o treabă!
(Abia în primul an de facultate mi-am dat seama cât e de minunat să înveți atât de aproape de casă și câte avantaje ai!)
Fară să îmi dau seama îmi făcusem un program tare banal: dimineața mă duceam la școală, mă întâlneam cu colegii, mergeam la o cafea la Mavi (un caffe-bar aflat în apropierea școlii) unde pierdeam o oră, două, după care ne întorceam la scoală de data asta în adevăratul sens al cuvântului.
Se terminau orele și plecam fericit acasă.
Căutam gustărica pe care mama nu uita niciodată să mi-o pregătească, mâncam și numai după ce porneam televizorul, mă așezam pe pat. În mai puțin de zece minute dormeam buștean.
Mă trezeam seara și pierdeam timpul în fața calculatorului până plecam la școală.
Zeci de nopti albe. Două - trei luni de zile tot așa.
Nu știu cum s-a întâmplat ca din câți băieți erau în clasa aia toți zglobii, distractivi, de viață, eu să mă întovărășesc cel mai mult cu o fată.
O chema Mirabela.
Ne înțelegeam foarte bine! Avea un prieten pe nume Andrei dar asta nu mă făcea să nu observ cât e de frumoasă. Căutam să fiu cât mai mult timp posibil în preajma ei cu atât mai mult cu cât mi se părea că nu sunt singurul care își dorește. Intrasem într-un fel de competiție.
Dupa ore, mai nou, obișnuiam să mergem la un coleg acasă. Era singur în toate zilele săptămânii pană seara târziu.
Luam o sticlă de vin și stăteam, ascultam muzică, mai o barfă mică, mai un apropo Mirabelei îndeajuns de subtil încât să nu își dea seama, uneori, nici ea.
Se despărțise de Andrei și fără să ne dăm seama , ne abandonaseră toți în camera cu calculatorul. Mi-am zis că trebuie să profit de ocazie.
- Vrei să asculți o melodie anume?
- Nu. Pune ce vrei tu!
Am pus o melodie atât de lentă încât și timpul începuse să treacă în reluare. Ãsta era un lucru bun. M-am pus înapoi pe pat.
- Ai văzut reclama cu copiii ăia doi în care fata spune : "Dacă mă sărută data viitoare?".
- Da,sunt simpatici foc!
- Crezi că eu aș fi la fel de simpatic dacă te-aș săruta acum?
- Nu știu..de ce nu încerci?
Nu am stat foarte mult pe gânduri. Am sărutat-o! Parcă nu mă mai săturam să-i ating buzele! Simțeam că am intrat într-o altă dimensiune. Eram rupt de realitate. Inima îmi bătea atât de tare încât o puteai asculta. Simțeam că mă sufoc. Mă opresc pentru două secunde:
- Sărutul ăsta îmi taie respirația! Simt că mă sufoc!
Luna ne privea timidă prin crăpăturile jaluzelelor albastre.
Era cald...era cald și atât!
Apoi avea să fie mult mai mult!
Copilul de ieri începuse să privească femeia în alt stil.

II