Anul trecut am fost de șase ori în România și de două ori am stat cîte o lună ceea ce mi-a dezechilibrat sistemul și mi-a dat certitudinea că nu mai locuiesc undeva stabil, ci în avioane, în aeroporturi și “conforatabilele” longe-uri dintre două zboruri. Deși caut să mănînc cît mai sănătos, cît mai simplu și să mă feresc de fast-food-uri, e greu. E cumplit oriunde în America, dar e la fel de rău și în aeroporturile europene. De multe ori cînd mă văd în fața unui restaurant cu accent franțuzesc mă entuziasmez, dar numai pînă comand, după acest punct constat că primesc același amestec internațional de substanțe create pentru marele dumezeu al artei culinare: măria sa profitul și deloc pentru bunăstarea spirituală a corpului omenesc. De multe ori aș fi dat dublu pe o porție de chili dacă aș fi primit în schimb o idee din ciorbița de văcuță a bunicii mele. De multe ori am visat cu ochii deschiși la supa de găină cu găluște, în timp ce duceam la gură o lingură cu un amestec păstos numit vegetable soup. De multe ori mă gîndesc că dacă mi s-ar potrivi o meserie ca o mănușă, ar fi aceea de critic culinar. Nu mă pricep prea mult la vinuri dar sunt sigură că aș învăța repede cu puțin “efort”. Prietenii mei știu că de la aeroport, în București, trebuie să mergem direct la un restaurant tradițional, unul cu mîncare adevărată. Pentru că e cel mai aproape de ceea ce mi-e dor, ne ducem des la Taverna Sîrbului. Îmi place să ajung acolo cînd se aud viorile. Îmi place să încep cu țoiul de șliboviță, pentru că din momentul acela simt că am ajuns acasă. Nu știu dacă mă conectez cu țoiul de crampăn pe care tata îl făcea iarna, după ce tăia porcul, amestecul acela de alcool cu grade mari, din prună, fiert cu zahăr ars la foc mare. Dar cert e că după ce sorb o dată pe stomacul gol, lumea devine mai frumoasă, mai bogată și mai ușor de cucerit. Bărbatul meu, un antialcoolic convins, a cedat și el repede mirosului acela de neegalat, mai ales după ce i-am explicat cum că sache-ul japonez este doar spălătura de vase de pe țoiurile acestea așa de îmbietoare. Deși știu că după salata de vinete și ardei mîncate pe pîinea coaptă pe cărbuni, nu mai încape nimic, mai ales că stomacul e micșorat de obicei după zbor, nu renunț. Iau ciorba de văcuță, orice-ar fi. Atunci toate apele își găsesc ieșirea începînd cu fruntea palmele și chiar și genunchii, ca o terapie, ca un exercițiu cardio. Drumul pînă acasă e lung și mai bine să nu ne bazăm pe micii de pe valea Oltului cum de multe ori am greșit înainte, asumîndu-ne rîgîitul de usturoi pentru următoarele zile. Și cum nu pot pleca de acolo fără un păstrăv desăvîrșit, îmi iau gîndul de la durerile de burtă, mai ales știind că tata mă așteaptă acasă cu colecția de ceaiuri pregătită să mă doftoricească pentru următoarele zile. Dar prăjitura Tiramisu aici are alt gust pe care l-am uitat și musai să mi-l amintesc acum, mai ales că vinul pe care l-au comandat băieții a fost prea sec pentru mine și trebuie puțin îndulcit. După ce mă văd pe drumul înspre Ardeal, de fiecare dată îmi jur că a fost ultima dată în care am mîncat așa de mult. Acasă, a doua zi deja am uitat. Mai ales că frații mei au pus de un grătar la iarbă verde iar pe copacul cel mai apropiat s-a arborat steagul României alături de cel al Americii. Și toți de acasă au înțeles că trebuie să-i arate bărbatului meu de fiecare dată cum e să stai cu ei la masă, în ce ordine se mănîncă la noi și mai ales ce fel de vin le-a ieșit anul trecut, cu un an înainte și diferențele dintre cel mai vechi și cel mai nou.