Se lasă peste sufletul meu o pânză de liniște,
Un calm sfânt,
Nici o îmbrățișare nu mă mai poate zgâria,
Încătușa,
Simbioza tăcerilor e de-acum atât de perfectă,
Încât păsările mele, vise, zboară surd, puternic,
Pe un cer nou, fără de vânt.
Albastrul??...nu mai există de mult,
Decât în ploaia sau în stelele care cad lin,
Pe pământul ruginit
De seva iubirilor sfârșite,

...umbre de toamnă.