Îmi amintesc.

De toate dățile când m-ai luat pe umeri și m-ai dus să văd lumea de sus.

De ziua când mi-ai făcut un arc din lemn de dud și-ai tras o săgeată până în înaltul cerului, până s-a îndurat Dumnezeu și ne-a trimis-o înapoi.

De mirosul de Rothmans și portocale care îmi spunea de la ușă că te-ai întors acasă, și de cum mă ridicai până în tavan cu ghiozan cu tot când dădeai cu ochii de mine.

De bradul de Crăciun pe care l-ai pus tu cu mama pe furiș toată noaptea, ca să îl găsesc eu de dimineață și să mai cred încă un an în miracole.

De cărțile pe care mi le-ai interzis să le citesc, și-apoi le-ai pus în bibliotecă pe raftul la care puteam ajunge singur.

De prima dată când te-am bătut la șah, după opt ani de încercări, și cum ți-ai șters pe furiș o lacrimă când credeai că nu văd.

De serile pe care le-am petrecut vorbind despre Nietzsche și Platon, când am învățat ce e aia filozofie.

De primul acord pe chitară, și de plasturii de pe degete, și de cum mi-ai dat „The Wall” al lui Floyd și mi-ai zis „ascultă”.

De primul calculator pe care mi l-ai luat – în loc de mașină.

De cum m-ai luat în brațe când ai aflat că am intrat la „Mircea”. De prima bere. Și primele sfaturi despre fete.

De singura palmă pe care am luat-o de la tine când m-am certat cu soră-mea.

De facultate. De chitara spaniolă pe care mi-ai luat-o când am împlinit 18 ani. De cum mi-ai pus cheile de la mașină în mână și mi-ai zis „am încredere”.

De cât de fericit erai la nunta „feciorului”.

De cât de încărunțit erai ultima oară când te-am văzut, în noiembrie anul trecut...

De cât de rece ți-era fruntea în februarie, tată, când n-ai vrut, dar a trebuit să pleci.

Îmi aduc aminte de tot. Îmi aduc aminte de tine. Și n-am de gând să uit niciodată.




Rotterdam, 11 septembrie 2007