Timpul adevărat a fost înecat de superficialul prezentului,
L-am ucis cu toții dinăuntru,
L-am sfredelit cu gheare de egoism si lăcomie,
Dumnezeu și viitorul nu mai sunt la modă,
Și eu păcătuiesc,
Recunosc,
Adesea sunt un ipocrit
Un rătăcit, un cameleon,
Un inadaptat,
Care se străduie să crească în el o bunătate,
Măcar una mică, cât o geană de copil.

În această cutie albastră,
A poeziei,
Fac o horă cu alți damnați,
Alți aiuriți și alți visători
La sfârșitul căreia ne îmbrățișăm cald.
Măsurându-ne greșelile în rândurile citite, scrise, trăite
Păcătuind nespus de frumos, în atâtea feluri, încât
A devenit o artă a noastră.
Sublimă.

Vom iubi poate cîndva fluturii pentru că nu-i înțelegem,
Și pietrele pentru că tac, atît de tare,
Într-o liniște a lor,
De linii albe.