Îl știu cât e de exigent.

Profesorul i-a ajutat lăsându-i cu toate cărțile pe masă și cu multe antrenamente de expirație și inspirație. Tema fusese una pentru toată lumea: scrieți ce vreți, voi sunteți protagoniștii, eu v-am dat doar subiectul… La treabă, ucenici!

Vorba-i e blândă, gândul bun, de dascăl ce poartă cuvintele în suflet, și în mână o nuia de alun… Privirea-i e directă și adâncă. El știe cât să dea și cât să ceară, iar tăcerea-i spune totul: vă iubesc și vreau ca voi să zburați măiestru, cu aripile voastre de zmei, fără cârje, fără regrete. Eu vă înalț. Să învățați bine câteva vorbe pe care vântul le știe de la drum : da, iubesc, știu, cred, sunt puterea din Cuvânt, și El dă forța faptei din gândul cel bun.

Memoria-i e vie. Pe brazdele adânci ale frunții se văd urmele unui voiaj lung dinspre mister, prin gări, porturi și vămi. În colțul ochilor poartă un început de lacrimă caldă, zâmbetul mereu amânat pentru altădată, și mult primitor, ca un dar, să-l prețuiești o viață de om în eternitate… o fântână cu izvoarele în cei care îl ascultă: o mare, un vuiet de munte, un Mureș și un Criș… o piatră cu intersecția în inimă…

Pe tărm, cei cinci plopi leagănă codrul… Pe o bancă lângă lac, între atâtea alte bănci, Profesorul citește extemporale. Câinele aleargă printre plopi după următoarea ninsoare. Se oprește brusc și latră un cântec. Stăpânul acestor locuri pune note din Oda bucuriei…

Pe cerul roșu de la apus apare o întrebare cu mirare: ce poate fi mai bine decât fericirea că ai toate picioarele, ai toți ochii și că iubești peste măsura puterii de-a acoperi cu un pled cald toată dragostea ta...