De foarte multe ori, printre semenii noștri întâlnim persoane posomorâte, foarte triste în sufletul lor, supărate pe ceva sau cineva, multă vreme, cu toate că acest sentiment, trebuia să se fi șters din memoria lor de mult timp.
Dar este și mai grav atunci când, cu toate că amintirile triste din viața lor, nu-și mai au justificarea în prezent, fiind soluționate la modul convenabil, eficient și chiar onorabil în cele mai dese situații, aceste entități umane, ca să subliniez metamorfoza psihologică de acum, nu pot uita aceste clipe de tristă amintire din viața lor.
Acest considerent este de complezență, mai ales că am identificat numeroase cazuri, depășite de situațiile de orice tip de criză, care, se încăpățânează parcă să șteargă din memoria lor toate momentele neplăcute din viața pe care au derulat-o până în acel moment.
Nu rare sunt cazurile când, pe lângă starea materială excelent de bună, în care trăiesc, au parte și de alte surprize plăcute ale noului trai, dar ceea ce nu le oferă sentimentul de detașare radicală de amintirile asociate cu niște cătușe ce nu se pot desfereca nicicând, din motivul negăsirii intenționate ale cheii, aflată chiar lângă ele.
În realitate, nu de cheia fizică, privită ca atare este vorba, ci de refuzul conștientizat, volitiv, de a depăși acest sentiment, rezumându-se fizic la dimensiunile unui insignifiant pârleaz.
Totuși, în sfera lor psihologică, analizând segmentul gândirii, se identifică, din nefericire un fenomen extrem de patologic, incurabil în ceea ce privește chimioterapizarea lui, cu toate că acei subiecți sunt împliniți cel puțin material și anume acela al liniștei lor spirituale, blocată în afirmare prin supărarea pe cele trăite în trecut, temătoare fățiș de ceea ce urmează a se petrece în viitor, dar mult mai grav este atunci când, imaginația că cele ce urmează a se petrece în viitor le poate afecta chiar și sănătatea, ajungând până la moartea prematură, afectându-le în acest caz, nu numai sistemul circulator sanguin ci chiar centrii nervoși responsabili de asigurarea imunității organismului, finalizată, cel mai tragic, cu moartea acestuia !

Iulian Nistor – Vaslui, 11.02.2008