Între volumele cu poeme postmoderniste care mi-au ajuns sub priviri, cartea Danielei Șontică, „Uitați-vă prin mine” (Ed. Brumar, Timișoara, 2007) îmi pare cea mai cristalină în construcția scenariului liric, în expresia ei stilistică, prin care suntem conduși din sine spre sine pe o cale convulsivă, plină de întâmplări dureroase. Viața acestui volum se petrece în interiorul ființei, într-un loc în care liniștea a fost demult înlocuită de suferință. Ieșirile în peisajul lumii moderne sunt cele care provoacă durerea prin diferențele imense între aspirație și realitate. Ba mai mult, de atâtea ori spaima blochează ieșirea: „Mereu vom trăi această fugă,/ lăsând în urma noastră/ somnul viitorului/ desprins ca o petală/ din piatra-mamă”. Sau, altădată, virtualul tinde să cuprindă existența, s-o supună, zbaterea de-a păși în afară fiind promițătoare: „El nu mai rostește cuvinte decât/ cu degetele pe tastatură,/ ascultă-l cu milă,/ arată-i câtă lumină a rămas afară,/ trimite-i o supernovă de binecuvântări/ și tradu în limba lumii lui virtuale/cuvântul iubire!”
Ceea ce impresionează e precizia cu care Daniela Șotincă disecă, tranșează felia de viață interioară, nelăsând prea mult spațiu mișcării: „Ei nu se opresc niciodată,/ abia dacă își întorc privirile,/ retina lor abia dacă mai ține minte/ propriul colț de ochi”. Or, tocmai acest fapt duce implicit la creșterea sentimentului de înstrăinare care, cu fiecare poem, devine dominant: „Iar eu să-l întreb:/ Suntem frați, nu-i așa?”
Există apoi un alt element care concură din plin la ceea ce numeam cristalinul versului Danielei Șontică. Este vorba despre ironia care se insinuează, însoțește fiecare cuvânt care alcătuiește versul. Nu este una senină, ci una încruntată, gravă: „Deși auzeam sevele urcându-ți din tălpi până-n inimă,/ mă lăsai printre cerșetori să împart sentimente/ de unică folosință”. Sau: „Treci cu șenila peste nervii mei/ înfloriți de dimineață/ în grădina cu porțile deschise/ către șerpii acestei dune de reci renunțări”.
Așa fiind, relațiile dintre oameni sunt afectate de depresie, provocatoare de mari dureri, opunând morții doar dragostea: „Prelungirea durerii/ nu e decât o penumbră,/ dar e bine în ea,/ așa era în copilărie,/ înainte de a fi știut că a mă îndrăgosti/ este singurul răspuns/pentru fiecare mormânt/ din viermele aurit”.
Cum se vede, toate evadările din lumea interioară se sfârșesc cu un spectacol. Lumea exterioară este u continuu spectacol. Pare o existență acceptabilă. Poeta însă, iute ne contrazice, sugerându-ne că am devenit mecanismele unui sistem automatizat în care sentimentele sunt inacceptabile: „Vorbeam despre tine încet,/ nimic despre viață,/ copiii ieșeau de la evidența populației/ în șir indian”. Aici este cel de-al doilea punct dureros al vieții pe care poeta îl exploatează în discursuri echilibrate, sobre. Iată un eventual autoportret care instituie documentar existența individuală de la începutul celui de-al treilea mileniu al omenirii cu semnele lui deloc încurajatoare: „”Numele ei,/ un strigăt jupuit de viu,/ cald în gura ta (…) Suavă și strong,/ ea plutește în tunelul de spaimă/ își pune halatul/ ca să vindece imprecis/ estuare de minereuri/ ce se preling din coada ochiului”. Sau altul colectiv: „Acești oameni,/ dacă ar fi inspirați,/ ar cânta încetișor dimineața/ și, siguri de privighetoare,/ ar transforma o parte din lume/ în fișiere mici,/ ar transla-o în dosare/ și s-ar întoarce fericiți în viață”
Ce e de făcut? O întrebare pe care poeții și-o pun de la facerea lumii. Răspunsul rămâne întotdeauna ambiguu. Implicit la Daniela Șontică. Poeta încearcă să ne sugereze două ieșiri: Prima, la îndemâna noastră și se numește izbăvirea prin iubire. Viața trebuie acceptată chiar dacă de atâtea ori ni se refuză zborul: „Respir,/ nu pot să le reproșez nimic,/ ei mă îngrijesc bine,/ iar pentru a mă salva/ mi-au tăiat aripile”. Dar în lumea noastră și dragostea a devenit un strigăt al disperării, din ce în ce mai violent: mă devorează teama/ că mâine/ mă voi trezi cu un clopot imens în gură/ și n-o să te mai strig…”.Sau în această mică și delicată bijuterie lirică: „Un sărut în care să mă pierd/ ca-ntr-un somn după o viață nedormită”. A doua ieșire e o ipotetică lume de Dincolo, idee creștină care a cucerit lumea înscăunând speranța: „te poți agăța de tălpile cerului/ ca de singura salvare,/ strigându-I lui Dumnezeu că ai iubit”, Și mai ales: „Numai acela care a aflat drumul/ nu se mai întoarce”.
Avem, așadar, de-a face cu o poezie a profunzimilor interioare care se asamblează într-o lectură metafizică. Expresia rațională, până la urmă, izbutește să ne convingă. Daniela Șontică e o poetă formată într-un postmodernism reținut, fără excese, o conștiință lucidă și calmă, pe alocuri tăioasă care, începând cu sine, nu menajează pe nimeni. Cum spuneam ceva încolo, ne aflăm față-n față cu o poetă a dimineților sângerii ale lumii. Cristalinul expresiei capătă încă o dată strălucire!

Liviu Comșia