Mă gandeam zilele trecute câte lucruri păstrăm fiecare în bagajul mental care ne apasă etmoidalele. Care sunt acele itemuri care ne însoțesc timid din umbră. Fie că e vorba de facturile de curent păstrate inconștient în sertarul de jos al biroului, de amintirile sărate de lacrimi și de parfumuri suave bărbătești ce le putem încă palpa atunci când nostalgia ne sărută prelung pe gene, de numărul de telefon care constant este abdicat, în fața mândriei ce ne întunecă tandrețea ascunsă, de laptele stricat de două săptămâni ce face pui în frigider.
Și totul pornește de la lapte. Uităm să-l aruncăm. Suferim și uităm sa ne îndrăgostim. Ne îngropăm în vieți mult prea aglomerate, sperând că o să găsească cineva cheia aruncată cândva de noi, prin carul cu fân....
Sperăm că cineva o să lase lăcomia și graba deoparte și o sa reușească să ne observe tristețile și să ne trateze cu licori fierbinți și delicatesuri scumpe. Nu mai întrezărim artificii și străfulgerări de iubire, azi ne mulțumim cu scânteiuțe pricăjite și speranțe achitate în rate.
Efemeritatea ne infestează timid țesuturile și sunt programați să găsim minciunile din adevărul altora. Încrederea este un ingredient lăsat de noi să putrezească pe raft; prea rar îi oferim șansa să ne condimenteze existența. De frică să nu provocăm stricăciuni în dimensiunile spațiale ale tigăii, ale jumătații celuilalt, ne abținem de la gătit, de la sinceritate, de frică să nu provocăm toxiinfecții alimentare ale animusului. Și astfel singurul lucru peren din viața noastră va fi gustul acrișor de nostalgie de pe limbă...