și iată-ma din nou în fața casei mele...

în pragul ei, își are întinși umerii lați,
peste tocul ușii, ca o pânză de păianjen,
singutatatea.

îmi fac loc prin ea și intru.


înăuntru, pe pat, stă neclintită și rece,
ținând întinsă spre mine aceiași carte ca și ieri,
tristețea.

iau cartea și mă așez pe pat.

a fost odata o fată frumoasă, stăpână peste un colț de lume, cu tot atâtea speranțe și visuri câte lacrimi trebuie să existe pentru împlinirea lor; unde să alerge să le și dea viață? dintr-un colț de lume pot doar să fug și să mă izbesc ori de un spațiu prea îngust cu de doi pereți până la cer, ori de o mare de oameni în care să mă simt zdrobită de zecile de picioare grabite și să....

adorm, încet...

din temniță, în coșmar, din coșmar înapoi în temniță
sunt însetată și mai obosită decât înainte să adorm,

vreau doar apă și o carte nouă.