uneori, când cuvintele nu-și mai au rostul, privesc.
te privesc.

cu ochii minții,
cu ochii ăștia limitați la a percepe până la câțiva metri și câteva culori,
cu ochii tuturor punctelor ce se uită la tine când le desenezi și nici măcar nu știi că tu ești pentru ele tabloul,
cu ochii gândurilor ce nu am reușit să le dau glas pentru că eram uimită de concretețea atingerii tale,
cu ochii apelor-oglinzi care amestecă terestrul cu cosmicul,
cu ochii stelelor ce văd alte stele și sori și le caută razele pictate în acuarelă ca să-și dea seama dacă ceea ce văd este o iluzie sau doar ele sunt iluziile,
cu ochii tuturor sferelor în care aș fi vrut să ne strângem...

completare deplină, capul pe umăr și îmbrățișarea, aceeași respirație egală și aceeași impresie de căldură,
un puzzle ar fi prea puțin ca termen de comparație,
e prea... limitat, prea multe piese, prea bidimensional,
noi suntem singurii,
noi avem nevoie de un spațiu și un timp care să ne cuprindă extinderea noastră continuă,
devenirea
în unul.

când mă gâtuie departarea, iartă-mi tăcerea sau oftatul,
e paradoxul universal, atât de aproape, dar atât de departe,
și nu înțeleg cum poți fi atât de departe
când eu te simt aici, lângă mine,
și sensurile zboară pe lângă mine, luciditatea începe să omoare orice senzație exterioară,
morala și dorința de încadrare într-o societate s-au pierdut de mult,
rămân doar anesteziată, cu prezența ta și cu o conștiență de sine albă, aproape orbitoare.

ce este dorul?
ceva inexplicabil, ceva infinit de dureros și infinit de frumos
pentru că îmi amintește, ne amintește
că existăm.
dorul e ruperea,
e bucățica aia de realitate care îndrăznește să atenteze la vis,
dar care renunță
pentru că nu găsește decât o dorință pură de a fi aproape, de a da totul și a respira împreună același apus în nuanțele pe care numai ochii din vis le pot vedea.

îmi contemplu secundele și pulsul,
încerc să găsesc un fragment care să fie numai al meu,
instinctul arhaic al posesiunii,
nu îl găsesc, ești peste tot,
și mă bucur.
ne putem depăși umanitatea.

îți simt bătaia gândului în al meu,
îți simt degetele învârtind același inel
și aud sunetul făcut de metalul încălzit de corpurile noastre
când ne strângem mâinile.
vibrăm aceeași simfonie sferică verde în același univers cubic violet, creat din noi pentru noi.

suntem,
aici, atunci, acolo, acum, oriunde, oricând,
noi suntem reperul pentru verbele și adverbele încadrării într-o lume.

suntem
un câmp cu iarbă, o adiere, un fulger, un parfum, un apus liniștit, un miraj, o amintire, un concept, energie, anergie, misterul, punctul culminant, deznodământul, metamorfoza, expresia, exteriorizarea,
esența,
haosul și iluzia,
totul...

suntem