De câtva timp urc în același vagon, s-o iau dimineața din loc. Pe vagon e scris cu roșu un număr. Să fie o dată, o serie?! E din cifre arabe și romane... N-o rețin, dar o recunosc de fiecare dată când mă apropii de ușa glisantă. Mă așez mereu pe același scaun, la fereastră, în direcția de mers. Tot drumul e prin tunel și, din când în când, mi-aduc aminte că trebuie să cobor la prima stație. Trec mai multe... Cobor, urc câteva scări rulante și ies din tunel într-un deșert cu dunele neschimbate. Ne suportăm câteva ore, după care... Tu te întorci cu același vagon și cu gândurile mele ce traverseaza pe jos deșertul. Ai scaunul tău, cu fața la urcare, aproape de scară...

Azi dimineață, ca de obicei, urc în același vagon. Locul meu e deja ocupat de un bărbat ce-și lasă tâmpla înspre tunel... Mă așez fără ezitare pe scaunul tău. Parcă niciodată nu călătorisem cu atâta lume. Mulți nu mai găsesc loc, și se agață de bretelele împrăștiate prin tot vagonul...

Din tunel ies direct, fără să mai urc scări, într-o imensitate de lumină verde, pictată cu maci roșii. Cu siguranță, sunt sălbatici, că mă îmblânzesc pe loc. Mă învârt, mă rotesc, să-mi treacă amețeala... mă opresc, deschid ochii... un vagon!!!?... un vagon mare în pustietatea aceasta fermecătoare!!!? Vopsit proaspăt, roua dimineții îi strălucește prezența, ierburile înalte îi îmbracă roțile până la prima treaptă a scării. Liniștea lasă slobod cântecul păsărelelor în peisajul acesta ca o iluzie... o ușă mare glisantă, ca la orice vagon de marfă... nici urmă de șine... un vagon în stația cu maci sălbatici. Îi dau roată. Aceeași liniște! Bat la "poarta mare". Aud pași mici. Ușa alunecă de la stânga la dreapta. Un copil, ce-i semănă leit mamei lui ( cea din visul filei de jurnal), zâmbind, mă invită să întru, să fiu atentă la cele patru trepte... Pun pasul într-un palat fără asemănare, cu zidurile toate din cărți, rânduite parcă de o taină... Tavanul...?! Lacul verde e albastru! O lumină înțeleaptă mă învăluie de mister. Privesc rotit și mută. Copilul, ca un mic prinț, îmi vine în ajutorul întrebărilor: pereții sunt din cărți, sunt solizi, la temelia lor stau mii și mii de manuscrise. Tu ești bibliotecarul?, îndrăznesc să întreb. Nu, bibliotecarul m-a lăsat pe mine să țin rânduiala vagonului din vara asta. El e plecat la pescuirea minunată. Mai trece pe aici din când în când, mai ia o carte și revine, când o pune la locul ei și ia alta... În tabloul acela e chiar El, eu i-am făcut poza, într-o zi când ne plimbăm prin această dumbravă, pe atunci nu exista vagonul. Privesc și rămân, un timp fără curgere, țintită în privirea bibliotecarului care-și lasă tâmpla dreaptă pe pomul care, cândva, cred că i-a salvat viața. Recunosc bărbatul care călătorea în dimineața asta cu vagonul plin de o lume străină de drumul până aici, unde lumina vine din temelii. Cum te cheamă?, îl întreb pe micuțul print. Lumea îmi zice Alex. Dar pe bibliotecar? Lumea îi zice în multe feluri. Și ghereta de afară, de lângă vagon? Acolo nu are voie să între nimeni, dar eu știu că, în gheretă, bibliotecarul are rânduite undițele, mulinetele, un acvariu cu momeli, un scăunel albastru și multe alte acareturi pentru pescuirea minunată...

Iau o carte de lângă fotografie, o răsfoiesc puțin, e un jurnal. I-o cer cu împrumut micului ucenic. Îmi cere o garanție că o voi aduce înapoi. Îi arăt pandantivul ce-l port, apoi, mă întorc și plec........ în cartea de povești. La intrare, pe o măsuță rotundă, cioplită dintr-un butuc, e un pachet de cărți... trag una... un 2 de inimă roșie!