Mă doare sufletul de durere,
mă doare ploaia când pică pe casă.
Când țigla pare lucioasă.
Când pare a fi o șcenă unde ploaia valsează,
valsează ploaia, valsează cu sunet.
Când copacii, copacii sunt monștrii,
ce se agață... se agață de gardurile aplecate.
Când prima, prima... prima picătură cade
și nu se oprește.
Cad toate rând pe rând,
ca într-un cântec al morții plouă și tună.


Mă doare, iar mă doare,
mă dor golurile din mine.
Știai și golurile dor!
Dor... dor că sunt spații libere,
ce nu le poți acoperi cu nimic,
nici măcar cu noile bucurii.

Timpul lasă răni goale.
Îmbracă-mi sufletul că doare!