În episodul precedent mă oprisem la conversația cu Elie Wiesel, când discutasem mult despre înființarea, în România, a comisiei care îi purta numele, și care trebuia să prezinte Președintelui României un raport asupra evenimentelor celui de-al doilea război mondial, legate de Holocaustul din România. Personal, consideram că această comisie este inutilă, existau doar atâtea documente istorice, mărturii personale și cărți exhaustive, dar un interviu cu afirmații absurde, al lui Ion Iliescu, apărut în ziarul israelian Haaretz declanșase un val de proteste, deoarece declarase că în România nu a avut loc un Holocaust. Presiunile politice și cele din presă au dus la formarea acestei comisii, din care făceau parte istorici de renume, scopul fiind alcătuirea unui raport final, pe care guvernul României se obligase să-l accepte, cu recomandările inerente, care aveau rolul, în sfârșit, să facă lumină asupra trecutului și să combată negaționismul, atât în lumea academică, cât și în rândul populației.
Dialogul cu Wiesel a reprezentat pentru mine o mare plăcere. Născut la Sighet, deportat de mic copil la Auschwitz, Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, își dedicase întreaga viață perpetuării memoriei Holocaustului. Cu ajutorul lui Radu Ioanid, director la Muzeul Holocaustului din Washington, a alcătuit o comisie cu oameni competenți, printre care și istorici israelieni, care au depus o muncă asiduă, și, în numai un an, a prezentat raportul final însoțit de documente elocvente asupra deportărilor evreilor în lagăre de concentrare și a exterminării a jumătate din populația evreiască a României.
Revenind la simpozionul Le Partage, în cursul după amiezii, am reușit să urmăresc prelegerea lui Bernard Kouchner, actualul Ministru de Externe al Franței, și co-fondator al organizației „Medecins Sans Frontieres”, cu titlul
”Malades sans frontieres”, apoi conferința lui Umberto Eco, scriitor, estet și filozof italian, despre accesul la informație.
Sorbeam fiecare cuvânt al prezentatorilor, care se adresau cu mult respect audienței, formată în mare parte din oameni de știință și litere, din Franța, dar și din multe alte țări. Totodată, în public erau numeroși elevi de liceu, ceea ce evidenția dorința acestui simpozion de a-și găsi un ecou în inimile noii generații, având ca obiectiv transmiterea spiritului democratic, a perpetuării dialogului și a valorilor umanismului, a acceptării diferențelor de concepții și culturi. După întrebările din sală, transmise prin bilețele, pentru a păstra o atmosferă destinsă, pe la cinci după amiază, s-a încheiat prima zi a reuniunii.
Probabil ca sunteți curioși să aflati ce s-a întâmplat cu vestita valiză pierdută. Telefonez în Israel și aflu că valiza va ajunge la Paris abia seara târziu și va fi transportată la hotel încă în cursul nopții. Eram sceptic, pesimist, am telefonat la Air France, mi-au recomandat să îmi cumpăr haine în valoare de până la o sută de euros, o sumă derizorie. M-am învârtit eu prin zona Gare de l’Est, dar tot ce am văzut arăta penibil, magazinele se închideau în jurul orei șase seara, așa că am renunțat, m-am întors la hotelul Ibis, copleșit de impresiile primei zile a congresului, dar și cu gândul la... Stephanie. Probabil nu sunteți interesați de subiectul Stephanie, doar ajunsesem la Paris pentru "Partage" și îmbogățirea universului meu cultural, iar când vorbim despre cultură nu e loc de divagații mondene, care să întineze noblețea mesajului filozofic sau sentimentul de împlinire spirituală și bucuria că pot asista la un asemenea eveniment internațional.
Rămas singur la hotel, în aceeași ținută de drum, am profitat de ocazie pentru a mă întâlni cu un prieten, apoi m-am retras în vasta mea cămăruță, să urmăresc programele de televiziune. Am dat tocmai peste un program despre... Israel și palestinieni - probabil că mă aflu încă în Israel și tot voiajul la Paris a fost un vis - îmi spun, și adorm cu gândul la Stephanie, care precis, în clipele alea, elegant îmbracată, lua parte la o recepție organizată de Președintele Chirac.
A doua zi mă scol foarte devreme, cobor și - de necrezut - valiza mea sosise deja. Cu hainele recuperate și totul numai zâmbet, mă dichisesc, arunc ținuta de drum, de care mi se făcuse lehamite, și, proaspăt și plin de energii pozitive, fug spre clădirea UNESCO, să nu ratez sesiunea despre Memorie. În cursul dimineții am asistat la câteva prezentări excepționale: Umberto Eco - Memorii împărtășite - , Junzo Kawada - Memoriile Hiroshimei - , Jorge Semprun (scriitor spaniol, fost Ministru al Culturii, deportat la Buchenwald, distins în 1997 cu Premiul Ierusalim) - Memoriile recalcitrante.
Într-o scurtă pauză l-am întâlnit pe Furio Colombo, fost director la l’Unita, care se pregătea să plece la Geneva, la ”Inițiativa de pace” demarată de Yossi Beilin și Yasser Abed-Rabbo, astfel am avut ocazia să dialoghez cu el în italiană, consideram această întâlnire o greșeală politică, în dezacord cu deciziile guvernului israelian, ineficientă. Apoi am revenit în sală să urmăresc prezentările lui Henry Louis Gates Jr., specialist în istoria Africii și a culturii afro-americane și a lui Wole Soyinka, (primul african laureat al Premiul Nobel pentru literatură în 1996) - Memorii africane și culturi coloniale.
La amiază, se aproprie Jean Paul și îmi propune să iau prânzul cu conferențiarii de la Congres, în restaurantul sediului UNESCO. Urcam la etaj și Jean Paul mă așează la masă între Umberto Eco și baroneasa Helena Kennedy, Președinta lui British Council. Primim un somon foarte gustos, eu, numai ochi și urechi, sorbeam fiecare cuvânt al celebrităților din jurul meu. La un moment dat se apropie Roger Pol-Droit (jurnalist la Le Monde) de Umberto Eco și începe un interviu, legat în mare parte de situația din Orientul Mijlociu. Eco, proaspat întors din Israel, unde fusese onorat cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din Ierusalim, își expune cu emfază ideile sale politice, precum că marile puteri trebuie să îi ia pe israelieni și palestinieni, să îi bată cap în cap și să îi oblige să încheie un acord de pace, conform cu interesele mondiale. Și enunță o propunere revoluționară, ca o comisie formată din laureați ai Premiului Nobel să stabilească condițiile obligatorii, să delimiteze granițele, pe scurt, să impună părților beligerante soluționarea conflictului. Cei din jurul mesei aprobau creativa idee a faimosului scriitor. Și deodată, mă aud intervenind neinvitat în discuție, chiar pe un ton puțin ridicat și revoltat, contrazicând ridicola inițiativă a marelui Umberto Eco. Pe vremea aceea trăia Yasser Arafat, care nu abandonase calea terorismului, fura din plin din banii alocați palestinienilor, făcea tot posibilul să împiedice orice acord de pace, susținut, din păcate, de guvernele europene, care, inspirate de Chirac, duceau o politică unilaterală, anti-israeliană. Mi se parea absurd ca un laureat al Premiului Nobel în chimie sau economie să stabilească granițele unor state, fără a mai pune la socoteală că însuși Arafat, terorist cunoscut, era laureat al Premiului Nobel pentru Pace. I-am lăsat pe cei din jurul meu cu gura cascată, aveam tupeul să îl contrazic pe celebrul filozof și scriitor Umberto Eco, dărâmându-i toate argumentele.

(va urma)