Mi se dacaleaza zilele in balet de déjà vu si tumbe de dorinta. Am renuntat sa dansez in amnezie. Prea tarziu… unele sentimente mi-au fost deja luate de uitare iar cei ai mei si-au inventat proprii pasi de plecare fara sa-si exprime dorinta ajutorului meu. Asculta o alta muzica in care notele mele nu mai au sonoritate. Danseaza cu totii pe alta muzica lipsiti de gratia baletului pe care eu il exersez acum.
Traiesc un déjà vu continuu caci zilele mi-au fost decalate. Stiu ce urmeaza insa clovnul ma invatza sa raman surprinsa..De curand mi s-a explicat ca tumbele-mi nu sunt indeajuns si am inceput meditatiile. “Mai mult! Mai mult! Cercuri carnale, machiaj natural si un nas rosu. Baloanele colorate sunt facultative!” mi-a spus. Asa m-am apucat eu de bucurat. Raman foarte usor surprinsa si cad fara sa ma
lovesc atunci cand alunec pe coaja de banana(ideea la acest
exercitiu e sa cazi intodeauna pe partea de sus a piciorului acolo unde osul e ascuns de carne). E o bucurie imensa pentru ca odata invatate aceste trucuri (sa nu-I spuneti ca am zis “trucuri”. El le numeste”nevoi-reale-indeplinite”),ele devin un reflex pe care il simt tot timpul nu numai la fabrica de clovni. Sunt surpinsa mereu si nu ma doare cand ii fac pe altii sa rada.
Eu insa nu pot sa rad. Clovnul considera ca rasul ti-l gasesti singur si refuza sa ma invete. Zice ca nu e o “nevoie reala”(deci nu-i un truc) ci ca reprezinta examenul de bucurat. Tot ce trebuie sa fac e sa-l caut in amintiri si pe acestea sa nu le compar cu prezentul. Cand
diferentele vor fi mari si bine conturate, rasul va veni de la sine. Desi stiu reteta, eu nu pot sa rad…asa ca ma intorc la tumbe de dorina. Exersez pana cand el imi va spune stop. “Tumba numarul 34 a fost perfecta. Fa-ti calculul si aflati dorintza.” Atunci voi putea rade.