Indiferență agonică....?

Atunci când intri într-o comunitate umană, fie ea chiar și virtuală, cauți să te înconjori de prietenia celor care o compun. De prietenia, dar, mai ales, de sprijinul moral și emoțional al celor din jurul tău, mai ales când este vorba de un cenaclu literar interactiv, cum este "Agonia.ro".
Și cum altfel o poți face, decât oferind la rândul tău prietenie.
„Agonia” este o mare familie, dar cei care o compun, deși locuiesc în aceiași casă, ușile care dau spre camerele fiecăruia sunt parcă mereu încuiate. Poate este o caracteristică a lumii moderne, preluată de noi prin filonul comunității europene: fiecare cu destinul lui, și, printr-un spirit egocentric vizibil, neinteresat decât de ceea ce face el. Căci, cum altfel s-ar putea explica indiferența cu care, o mare parte din cei care trudesc în scris, și speră că o fac cu folos în structurarea site-ului, sunt receptați de cei care ar trebui să le fie cititori atenți, critici neâmblânziți, sfătuitori la umbra unei experiențe acumulate în ani. Mă refer aici la cei care (poate cuvântul este folosit forțat!), "răspund" de palierul „Proză” al site-ului. Zilnic, zeci de texte sunt expediate la secțiunea „Atelier”, fără ca măcar unul din cei care au făcut cântărirea lor valorică să-și exprime un punct de vedere referitor la ele. Mai mult și mai trist este faptul că nici acele câteva texte aprobate zilnic nu au parte de o consolare verbală, comm-urile referitoare la ele fiind adesea doar apanajul prietenilor de pe site. În rest, o mare tăcere! Ușa camerei care dă spre salonul poeziei este mereu închisă. Și asta fiindcă dincolo de ea are loc un proces veritabil și special de emulație artistică, prin comentariile la obiect, pertinente, și - nota bene - foarte numeroase. Recunosc, valoarea poeziilor publicate îndreptățește cantitatea și calitatea comentariilor pro și contra.
Însă m-am întrebat mereu, de ce această discriminare? Site-ul nu se numește „Poezia.ro”, ci „Agonia.ro”, deci din start se exclude posibilitatea ca aerul dens al site-ului să fie respirat doar de poeți. Nu vreau să cred că mi se va răspunde astfel: volumul aparițiilor în proză este atât de mare, încât nu există timpul fizic suficient pentru parcurgerea cu un ochi critic, avizat, a acestor texte!
Este trist că adevărații scriitori, care s-au lansat poate în paginile acestui site cu ani în urmă și care acum au volume în librării (nu dau nume, s-ar putea să omit pe cineva și să fiu catalogat cum nu merit!) și care mai apar pe site, sporadic, cu textele lor de excepție, nu își exprimă niciodată un punct de vedere critic, augmentat de poziția lor actuală în câmpul literar românesc.
Aș dori ca această „personală” să nu fie interpretată doar ca o pledoarie „pro domo”! Pentru mine, care am trăit și studiat în contextul literar al anilor ’60 -’80, lipsa unor aprecieri critice asupra unui text de al meu, deși doare, nu este un argument decisiv pentru a-mi înceta prezența pe site. În fond, fiecare scrie pentru liniștea lui sufletească, și mai apoi pentru a celor care îl citesc! Dar pentru cei tineri, pentru cei care își încearcă prima dată talentul pe un astfel de site și așteaptă un răspuns la trăirile lor, la gândurile lor, însăilate mai mult sau mai puțin măiastru, o reacție a editorilor de profil înseamnă foarte, foarte mult!
Închei cu o remarcă pe care unul dintre poeții acestui site a făcut-o, ca răspuns la comentariul meu la una dintre cele mai sensibile poezii ale sale. Este vorba de Doru Dorian David. Cuvintele lui vor ține loc de epilog pentru aceste gânduri care, dacă au deranjat pe cineva, îmi cer iertare și rog să fie luate doar ca simple reflecții, și nu ca pe un afront personal, adus cuiva.
“Sinceritatea a plecat de pe agonia... orgoliile sunt naționalizate... într-o zi ori într-o noapte oarecare cineva ne va spune că suntem pretutindeni si nicăieri...”