absentă fațadei cotidiene, urmez
cărări echivoce ce mă duc spre lumini iluzorii;

cândva, punți de arome de tei, de nuc, de magnolii,
aplecându-se ca într-un magnetism redundant,
se întindeau de la ușa mea până la banca pe care mă așteptai;
le traversam într-un picior și râdeam cu nerăbdarea ta...

acum...pelicula amintirii tale o despică grei
stropi paralelipipedici ce cad pe solul huilic,
și peste ochii mei, absenți, de un negru mat, inexistent,
ce le urmăresc hipnotic traiectoria;
din acești ochi, furtuni de umbre și lumini
te inundau, cândva,
pe când le analizai irisul ce ți se părea atât de fascinant,
de perfect, de inuman, tatuat cu zâmbetul tău lasciv.

văd frunze dansând într-un fanatism depresiv,
îți simt respirația mincinoasă pe gat
și-mi pare că vrea să mă sugrume;
aud pașii tăi grăbiți izbind în bălți pline de noroi,
ce acum îmi împroșcă hainele, și traiectoria stropilor, și gândurile, și dansul frunzelor și
nu-mi doresc o lume perfectă, ci doar o lume în care
să nu te fi cunoscut.